Constanin Rudnitchi ne aduce aminte de esential in https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/cind-dopul-ramine-legat-de-sticla : << Și totuși, în focul „glumelor” despre UE care a legat dopul de sticlă s-au uitat argumentele pe care s-a bazat decizia. Adică se omite prea repede că dopurile separate de sticlă erau printre cele mai frecvente obiecte găsite în mediul natural poluînd apele și solul. Prin găselnița inventată de Comisia Europeană gradul de reciclare a capacelor a crescut. Desigur, consumatorii sînt iritați de dopul care îi apasă în obraz, dar nu ar trebui uitat, totuși, că efectul este atins și obiectivul nu este chiar de neglijat, și anume reducerea poluării cu obiecte de plastic. >>
Teodor Tita face un rezumat al esecurilor in https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/breaking-reactorul-de-la-cernavoda : << >>
Cine are răbdare să urmărească declarațiile premierului poate citi în spatele vorbitorului un slogan care emană multă siguranță: „Generăm energie la standarde de excelență”. Aha! Marți dimineață, standardul de excelență arăta zero kilowați obținuți din nuclear.
Nu știu care sînt explicațiile tehnice pentru acest incident, dar el are o încărcătură simbolică pentru felul în care este administrată România. Nu e ceva singular: podul de la Brăila, „Golden Gate-ul României”, are o listă așa mare de probleme încît ar putea probabil să fie predată de Halloween la Facultatea de Construcții, podul prăbușit la scurt timp după reabilitare în Neamț, aeroportul part-time construit și inaugurat cu mare fast la Brașov, autostrada Sebeș-Turda unde, de la inaugurarea din 2023, apar constant misterioase cratere deși cineva a tăiat o panglica acolo cu aerul misiunii îndeplinite. Mai sînt și alte exemple – spitale imposibil de pus în funcțiune, parcări construite degeaba, pîrtii de schi construite pe versanți fără zăpadă, piețe construite prin PNDL și închise a doua zi, și tot așa. >>
Imi plac notele lui Andrei Plesu in https://www.dilema.ro/situatiunea/note-din-note : <<
Delegație Gestapo venită în URSS ca să explice cum se fac lagărele de concentrare.
Sovieticii au folosit după război lagărele de concentrare.
Alianța Germania-Rusia pentru a ocupa Polonia. Avioanele germane dirijate prin radio de la Moscova.
Etc.
>>
Convingatoare argumentatia lui Andrei Cornea https://www.dilema.ro/situatiunea/uitati-de-machiavelli : << Urmează așadar calea justeții, măcar fiindcă celelalte toate par azi să se înfunde –, urmeaz-o deci fără excese eticiste, dar cu fermitate – și lasă destinul, istoria sau ce-o mai fi să dea ea premiile și sancțiunile. Experiența din ultimul timp arată că, de foarte multe ori, o politică principială se arată a fi, după un timp, chiar mai „realistă” decît oportunismul duplicitar pe care ni-l tot predică așa-zișii noștri mari analiști și experți în chip de „realism”. Cînd calculele și predicțiile ajung să fie necontenit infirmate, cînd realitatea ne ia în derîdere în asemenea măsură, încît nici o Pitie nu mai inspiră încredere, ce altceva mai rămîne drept „ultim pragmatism” decît calea justeții și a adevărului? >>
Daca Sever Voinescu are dreptate , e groaznic https://www.dilema.ro/tilc-show/ce-fel-de-extremism-preferi-de-dreapta-sau-de-stinga : << Acum, întrebarea care se pune este: dacă ai de ales între Le Pen și Mélenchon, împotriva cui faci barajul care salvează țara de un președinte extremist? Sau, mai exact, ce extremist vrei să te conducă, de stînga sau de dreapta? Ei bine, acest gen de întrebare va deveni, mă tem, generală în democrațiile occidentale în următorii ani. Văd bine ce se întîmplă și peste Ocean: alternativa la o extremă nu mai este centrul unit, ci cealaltă extremă. Proporția oamenilor radicalizați politic este tot mai mare. Azi, opțiunile radicale nu mai sînt marginale. Simplul fapt că ai un răspuns la întrebarea „Ce extremist preferi, de dreapta sau de stînga?” e grav. Aceasta e întrebarea la care un om decent refuză să răspundă. Și totuși, după cum se vede și în Franța, și în Statele Unite, oamenii au un răspuns la această întrebare. Mă tem că și la noi vor avea… >> Doar ca e un raspuns fortat de lipsa alternativelor ….
Sunt dintre cei care raspund prezent la afirmatiile Cristinei Stefan din https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/de-ce-nu-ne-ajunge-ce-avem : << La noi, părinții și bunicii milenialilor de azi au crescut cu cozi lungi și rafturi goale, așa că un supermarket plin încă aduce mulțumire, >>
<< Ce bine ca am avut o dictatura de hirtie >> pare sa spuna Codrin Liviu Cutitaru in https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/un-prinz-din-1996 : << Astfel, România era condamnată să piardă trenul viitoarelor „integrări”, construindu-şi o istorie alături de Rusia, Belarus şi Ucraina. La această replică, rememorez exact, Cary a devenit foarte sobru şi i-a spus lui Stephen următoarele cuvinte: „Omule, să nu mai zici niciodată asta! Tu ai fost vreodată în Rusia, Belarus sau Ucraina? Eu am stat cîte puţin în fiecare. Nu-ţi poţi imagina ce se întîmplă acolo. Căderea comuniştilor a lăsat o mafie sinistră la putere, iar instituţiile statului sînt decorative. Poliţia iese cu mitraliere pe străzi pentru a facilita acţiunile gangsterilor”. >> ( in editia tiparita scrie 1966 …)
Horia Corches scrie iar despre rolul scolii in conditiile modificarilor rapide de azi https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/cum-sa-ne-ridicam-din-pat : <<Mi-am adus aminte de toate acestea citind o postare a profesorului Arthur Suciu. Pleacă de la profețiile privind Inteligența Artificială și de la posibila bulversare a pieței muncii: profesii care vor dispărea, altele care vor apărea, oameni care vor descoperi că ceea ce știu să facă nu mai este necesar. Și pune o întrebare foarte bună: cum mai sună, în asemenea condiții, cerința obsesivă ca școala să-i pregătească pe tineri pentru piața muncii? >>
Katharina Pistor discuta despre AI in termeni politici https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/fratia-tehnologica-vrea-suveranitate : << Răposatul economist Albert Hirschman a susținut, într-o afirmație celebră, că fiecare organizație le oferă membrilor săi trei opțiuni: ieșirea, exprimarea opiniei sau loialitatea. Infrastructura tehnologică actuală este concepută să ne refuze ieșirea, făcîndu-ne dependenți, și am văzut deja că nu ne oferă o voce reală. Rămîne doar loialitatea, care nu înseamnă nimic atunci cînd nu e aleasă în mod liber. Lipsa deliberată de loialitate din partea cît mai multor oameni ar putea fi ultima și cea mai bună cale de a ne apăra. >>
Retin de la Valentian Covaci ca si America incepe sa schimbe https://www.dilema.ro/din-polul-plus/surpriza-americana : << Cu toate că președintele Trump nu s-a ferit să-l numească jihadist pe Abdul El-Sayed, iar adversarii l-au acuzat, fără să aducă vreo dovadă, de simpatii pentru organizația teroristă Frăția Musulmană, asta nu i-a împiedicat pe alegători să îl trimită pe democrat în Senat, primul musulman care a fost ales vreodată pentru această Cameră a Congresului. Alți șase musulmani democrați au fost aleși în Camera Reprezentanților, ceea ce arată că americanii au înțeles că nu există echivalență între musulman și jihadist. Este cu atît mai remarcabil că acești musulmani americani au fost aleși în Congresul care își va începe mandatul în ianuarie 2027 cu cît toți cei aleși nu și-au diluat identitatea musulmană de dragul de a se face mai atractivi pentru alegătorii de dreapta și nici nu au încetat să își afirme public sprijinul pentru populația palestiniană din Gaza și din Cisiordania. >>
Superb articolul Dianei Nicolescu https://www.dilema.ro/caleidoscopie/nu-tot-ce-e-neclar-e-profund : <<
Apoi mai sînt trei formulări care, puse una lîngă alta, merită desfăcute puțin. „Vino, dacă ai o problemă reală.” Ce înseamnă „problemă reală”? O problemă diagnosticabilă? O suferință subiectivă? Un comportament observabil? O dificultate relațională? Cine stabilește că este „reală”?
Apoi: „Vino cu mintea deschisă”. Perfect. O minte deschisă spune: „Nu știu dacă funcționează. Sînt dispus să văd”. Asta înțeleg și eu prin minte deschisă.
Dar imediat apare: „Nu veni dacă nu crezi”. Păi… care dintre ele? Pentru că, dacă trebuie să cred înainte ca să funcționeze, atunci nu mai intru pur și simplu într-o experiență pentru a vedea ce se întîmplă. Intru în ea cu o concluzie prealabilă.
>>
Din tema Dilemei :
Marius Lazar are un articol superb despre scriitori in https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/cite-ceva-despre-o-meserie-fara-profesiune : << acă aș fi Marx, aș conchide că, pe piață, munca scriitorului este doar o marfă a cărei valoare de întrebuințare este producerea unei valori simbolice înalte în condiții de remunerație tot mai precară. Scriitorul își vinde această muncă pentru a obține drepturi de autor, recunoscute și reglementate juridic. Precarizarea muncii sale îi pune însă sub semnul întrebării dreptul de scriitor – dreptul elementar de a putea munci și trăi din scris. Acesta e nereglementat deocamdată, dar ar trebui să vină la pachet cu recunoașterea ca profesiune a meseriei de scriitor. Dar nu sînt Marx și orice fel de profeții mă lasă rece. >>
Lidia Trausan Matu descrie profesia de doctor dpdv istoric in Romania https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/cum-se-facea-un-doctor-statul-diploma-si-formarea-unei-profesii-medicale-in-tara-romaneasca : << Pe la 1830, în Țara Românească, lumea îngrijirii medicale era eterogenă. Doctori și chirurgi formați în universități europene lucrau alături de apotecari, felceri, moașe și vindecători populari.[…] În timp, numărul doctorilor acreditați a crescut: de la 42 în 1833 la 78 în 1851 și 123 în 1859. În 1860, lista serviciului medical consemna 137 de persoane cu pregătire universitară și drept de liberă practică.[…] Facultatea de Medicină din București avea să fie înființată abia în 1869. >>
Mihaela Bucatariu scrie despre legi proaste in https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/rezonanta-si-devianta : << Însă devianța cea mai adîncă nu vine doar din exterior, ci și din logica contabilă introdusă brutal în viața școlii. Implementarea mecanismului de finanțare „per elev” a transformat instituția de învățămînt într-un furnizor de servicii presat să-și mențină „clienții” cu orice preț. În acest nou ecosistem, părintele devine clientul supărat care reclamă exigența cadrului didactic, iar conducerea școlii devine un administrator atent la bilanț. Pentru a păstra normele didactice și fondurile de supraviețuire, s-au activat mecanisme perverse de autoprotecție: o elasticitate morală îndoielnică în evaluare, închiderea ochilor la absențe și la analfabetismul funcțional, indulgența formală și promovarea pe bandă rulantă. Prin această flexibilizare excesivă a exigențelor, școala și-a sacrificat standardele, iar cadrul didactic și-a erodat autoritatea morală. >>
Alina Necsulescu imi aduce aminte de spleen – pe care il practicam cu greu https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/dreptul-de-a-fi-inutil : << Electrocasnicele și poșta electronică ne-au dăruit ore întregi, pe care le-am reinvestit imediat în alte îndatoriri, așa încît sîntem, probabil, oamenii cei mai bine echipați din istorie pentru a economisi timp și, totodată, cei mai convinși că nu-l au. >>
Ionut Anghel are dreptate in privinta migrantilor in Romania https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/importam-forta-de-munca-dar-ce-facem-cu-oamenii : << Nu trebuie să uităm că România face parte dintr-un proiect european construit în jurul unor valori precum libertatea, egalitatea în drepturi, nediscriminarea și protecția socială. Faptul că muncitorii migranți pot avea venituri mai mari decît în țările de origine nu justifică acceptarea unor condiții de muncă și de viață pe care nu le-am considera acceptabile pentru cetățenii români. Respectarea drepturilor fundamentale nu ar trebui să depindă de cetățenie sau de poziția ocupată pe piața muncii, ci să constituie o obligație a statului față de toți cei care muncesc pe teritoriul său. >>
Despre pensie Ioan Durnescu povesteste istoria in https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/promisiunea-lui-bismarck-si-batrinetea-pe-care-nu-o-mai-putem-delega : << n 1889, cancelarul Otto von Bismarck a convins Reichstag-ul să adopte prima lege de asigurări pentru limită de vîrstă și invaliditate din lume. Muncitorul german care ajungea la 70 de ani primea de la stat o rentă modestă, finanțată din contribuțiile celor care încă lucrau. Gestul a fost citit, pe bună dreptate, ca o manevră politică, un mod de a lua vîntul din pînzele social-democraților aflați în ascensiune, dar dincolo de calculul electoral se afla o aritmetică de o simplitate aproape brutală. Speranța de viață la naștere în Germania acelor ani se învîrtea în jurul a 40 de ani. Pragul de 70 de ani, coborît la 65 abia în 1916, era atins de o minoritate, iar cei care îl atingeau trăiau, în medie, încă puțin. Promisiunea statului era generoasă în principiu și ieftină în practică. Zeci de mii de contribuabili susțineau cîteva mii de beneficiari, iar piramida vîrstelor avea baza lată și vîrful ascuțit, exact forma pe care o cere un sistem de tip „pay as you go” (PAYG), în care pensia de azi se plătește din munca de azi. Bismarck nu a inventat o instituție a solidarității între generații și nici exact sistemul PAYG de astăzi, cît un pariu demografic care, la vremea aceea, nu putea fi pierdut. >>