Andrei Plesu discuta despre Rezistenţa prin cultură :”Da, am rezistat prin samizdatul prieteniei, al celor şapte ani de-acasă, al comeseniei şi convivialităţii. Am făcut rost de cărţi pe sub mînă, am gîndit ce nu era voie, am publicat ce nu era conform, am făcut haz de necaz, am citit Patericul, am ţinut în viaţă tabieturile private, valorile „expirate“ şi memoria autorilor interzişi. „Nu e destul!“ – ne-o spun verde-n faţă apostolii spiritului civic, ba chiar şi unii care nu s-au ilustrat nici într-o direcţie, nici într-alta. Aşa e! Dar pe lume nu există doar războinici şi martiri. Nu toată lumea are vocaţia revoluţiei, verva insurecţiei totale, aspiraţia, vag leninistă, a schimbărilor radicale. „Rezistenţa prin cultură“ e forma de „luptă“ a naturilor contemplative. Obligaţia lor e să-şi asume limitele, să preţuiască şi să fie solidari cu naturile active, cu cei pe care temperamentul, împrejurările drastice, exasperarea, destinul i-au dus pînă în pragul sacrificiului. Firile active, la rîndul lor, nu trebuie să-şi oblojească, dispreţuitor, statuia. Opozanţi ai dictaturii, ei cad în derizoriu dacă, ulterior, se transformă în opozanţi ai tuturor acelora care au suportat-o sau care, sub dictatură, au încercat să salveze, discret, ceea ce se mai putea salva din ruinele ei. În definitiv, eroul nu e eroic pentru sine, ci în beneficiul unei comunităţi de ne-eroi, care, deşi nu s-au putut ridica la înălţimea atitudinii sale, merită să supravieţuiască.”
Desi Vintila Mihailescu pare sa il contrazica in În aşteptarea unei istorii recente “ : “Îmi aduc aminte, în acest sens, de o bătrînică din Snagov cu care am stat mult de vorbă după 1990. Avea o casă mică, ţărănească şi un petic de vie ce se termina brusc în lotul blocurilor ceauşiste. „Trebuiau să mă demoleze şi pe mine.“ – îmi povestea bătrîna. „A venit un tovarăş de la Primărie să-mi spună că peste o lună o să-mi dărîme casa şi să mă mut la bloc. Nu m-am mutat şi mi-am văzut mai departe de via mea, pe care o am de la tata. Au ajuns cu buldozerul în vie, mi-au dărîmat gardul, şi atunci m-am tras mai spre casă. Şi pe urmă a venit Revoluţia şi nu m-au mai demolat…“ În final, bătrînica mi-a împărtăşit şi „viziunea“ ei despre istorie: „ştiam eu că aşa va fi, că au fost şi turcii, şi tătarii, au fost şi comuniştii ăştia… dar ştiam eu că or să plece şi ei…“ În faţa buldozerelor comuniste, bătrînica îşi îngrijea via şi se bucura de ea, dînd astfel dovadă de convingeri ferme şi de curaj. Dar nu de „rezistenţă anticomunistă“!” ,eu zic ca de fapt il sustine!
Mircea Vasilescu citeaza din Ovidiu Nahoi in Ieşirea din criză :”La toate aceste date care iau pulsul opiniei publice, se adaugă un fapt semnalat (pe bună dreptate) de Ovidiu Nahoi ca fiind foarte important: Consiliul Investitorilor Străini a prezentat un program anticriză. Acest consiliu grupează firme care produc 30% din PIB cu doar 5% din totalul angajaţilor, iar programul prezentat este nu doar „o palmă dată clasei politice“, dar şi „o provocare pentru lumea academică şi intelectuală, atît de tăcute în ultima vreme, dar care ar trebui să vină cu soluţii la criza politică şi morală“ (v. articolul lui Ovidiu Nahoi aici). “
Si sa nu imi spuneti ca au propus prost. E singura initiativa pe care o aud!
Mi-a placut enorm articolul lui Charles Taylor despre “Solidaritatea în era pluralității” .
Cristian Ghinea ne aminteste de experienta ruseasca in 10 ore în Transnistria : “ Cînd termină în sfîrşit, pun o întrebare: spuneţi că singura motivaţie pentru care sînt trupe ruse aici e că Europa nu e dispusă să trimită oameni. Dar dacă mîine un guvern european – Germania să spunem – ar spune că trimite 2000 de soldaţi pentru menţinerea păcii, Tiraspolul ar accepta? Aaa, prietenul din România (spune „România“ cu un zîmbet şiret din care ar trebui să subînţeleg ceva) a pus o întrebare dificilă. La care alege să răspundă într-un mod simpatic. Eu spusesem Germania la întîmplare, era doar un exemplu de ţară care are totuşi relaţii foarte bune cu Rusia şi este respectată. Luţcoi zice: ştiţi, istoria a creat nişte probleme aici, sînt anumite ţări care, înţelegeţi cum e cu istoria, nu ar fi binevenite. Germanii nu ar fi bineveniţi, nici turcii, nici ungurii. A, da, bineînţeles, nici românii (iar zîmbetul cu subînţeles). Sînt popoare în Europa cu care nu am avea nici o problemă, de pildă spaniolii sau cehii. Dar nu au experienţă în zone de conflict. Cine ar putea să o facă? De pildă, olandezii, ei au avut trupe şi în Bosnia, sau belgienii, că au experienţă postcolonială. Omul are aerul unei mirese care alege dintre mai mulţi peţitori. Deci, s-a decis, belgienii i-ar putea înlocui pe ruşi. Cum toată lumea e perplexă şi sînt trei polonezi în grupul nostru, adaugă repede: a, da, şi Polonia, polonezii ar fi şi ei buni. Dar, vedeţi, e complicat, de fapt nimeni nu vrea să trimită trupe, doar Rusia. Unul dintre polonezi vrea să ia cuvîntul. Pentru un moment cred că se va oferi să trimită trupe, ar fi fost o scenă colosală. Dar nu repetă decît întrebarea mea în altă formă: deci, dacă UE se pune de acord, Tiraspolul ar accepta? Fostul ministru se lansează într-o tiradă lungă despre lipsa unui mandat clar, ar trebui să fie cu un mandat OSCE, el a pus chestia asta într-un document oficial, dar de fapt nimeni nu ştie ce e acela mandat OSCE, există mandate ONU, mandate NATO, dar ce e ăla mandat OSCE? Deci, vedeţi ce complicat e?!
E foarte bun la ce face, tipicul diplomat sovietic: nu zice direct „nu“, ci ridică atîtea probleme colaterale din care reiese că interlocutorul e vinovat de situaţie, încît trebuie ca acesta să lase baltă problema. “