Mi-au placut citatele lui Mircea VASILESCU (  Rezistenții prin cultură) : <<Aceştia sînt atît de marcaţi de această experienţă încît nu pot vorbi despre ea „în limba naturală a lumii libere“, scria Martin M. Simecka în Dilema veche: „Deşi putem să-i deosebim pe cei curajoşi de cei laşi, pe victime de călăi, nu vom putea niciodată distinge între cei ce sînt liberi şi cei ce nu sînt. Categoria de fiinţă umană liberă pur şi simplu nu a existat sub comunism. Sfidarea, rezistenţa şi încercările de a trăi o viaţă paralelă în afara sistemului au fost semne ale unei năzuinţe spre libertate, dar nu libertatea propriu-zisă. De aceea, putem şi trebuie să depunem mărturie despre toate astea, iar unii dintre noi trebuie admiraţi pentru curajul lor, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că putem interpreta istoria într-un mod liber şi nepărtinitor. Sîntem cu toţii ca acei pacienţi care se autoconsultă şi îşi dau singuri medicamente“.  >>

Gabriel Giurgiu scrie in Nu te joci cu legea în România! despre viata reala : <<„Păi, da, am un prieten care a făcut la dreapta pe un «interzis», i-au luat carnetul şi acum vin de la locul faptei, am şters cu dizolvant semnul, pentru ca mîine, la reconstituire, să arăt clar că respectivul indicator era ilizibil, să-i dea carnetul înapoi.“>>. E un avocat ce vorbeste aici!

Catalin Stefanescu pun un diagnostic exact in “Mircea cel Bătrîn și Sarja Cavaleriei Ușoare” : “Comoditatea trăitului aspiraţional, imaginar, într-o lume mai bună, în libertate, nu corespunde prea mult cu marfa reală pe care o avem la dispoziţie din 1990 încoace. Vreme de mulţi ani, ne-am permis, vrînd-nevrînd, luxul de a trăi cu trupul într-o lume în care ni se asigura subzistenţa, şi cu imaginaţia într-o lume ideală a libertăţii. Am exersat în felul ăsta toate resorturile trăitului imaginar, ajungînd la performanţe virtuale cu totul ieşite din comun. Dar am pierdut pe parcurs enorm din puterea de a trăi în realitate. Puterea de a simţi realul şi de a-i accepta presiunea. Percepţia multora dintre noi asupra realului s-a dovedit a fi cu totul parţială, ca un soi de antecameră a imaginarului. Şi ca orice lucru prizabil în imaginar, acolo unde e confort mult, unde e căldură, unde timpul nu are bareme, ne-am obişnuit cu luxul de a fi foarte relaxaţi în perceperea realităţii. Pe vremuri, colecţionam ambalajele oricărui lucru care venea din Occident, reconstruind, din obiecte banale, o lume ideală. În momentul în care acea lume ni s-a deschis, ne-am repezit, după cum era firesc, să consumăm cît mai mult. Trăim pe un munte de ambalaje care, acum, nu ne mai spun absolut nimic. Spre deosebire de vechii comunişti, care au ştiut atît de bine să construiască spaţiul simbolic din jurul individului, „emanaţii“ Revoluţiei n-au pus prea mare preţ pe ambalajul lumii în care şi-au condus votanţii. Au mizat pe exaltările publicului de cinema care sîntem şi au încropit un angrenaj total lipsit de orice suport simbolic. „Designul“ democraţiei în care ne-au condus noii noştri conducători lipseşte cu desăvîrşire. Am primit o libertate fără viziune şi fără ambalaj. Iar noi, cei care eram ahtiaţi după simbolistica libertăţii, sătui de colecţionat ambalaje, am trecut direct la lucrurile „importante“. Adică la consum.  “

Despre o lume universitara in profunda schimbare( nu numairdecit spre bine) scriu Vintilă MIHĂILESCU in  Adio, arme…  si Adrian Cioroianu in Jos cu Boia! Trăiască reforma! . Va invit la lectura.

Cristian Ghinea incearca(Ofertă limitată pentru dictatorii cumsecade) sa rezolve problema dictatorilor in retragere – dar fara succes, dupa parerea mea…