Teodor Tita scrie despre https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/ce-poate-face-presedintele : << Apoi, avea (și are) puterea să dea un semnal puternic numind șefii serviciilor secrete și arătînd că dorește o rupere cu trecutul. Nu o face. Joacă șah, dar tabla tremură sub piese.  >>

Andrei Cornea scrie despre https://www.dilema.ro/situatiunea/toleranta-si-interdictie : <<

Mill, spre fericirea lui, nu aflase de Goebbels, care, cum se știe, a afirmat că „o minciună repetată de multe ori ajunge să treacă drept adevăr”.

În acest caz, și mai ales atunci cînd este plauzibil ca spusele și opiniile să fie urmate de acte violente (atacuri, profanări, hărțuire, ba chiar tentative de acțiuni armate), mi se pare normal ca democrația să se apere interzicînd difuzarea acelor opinii sau, mai precis, făcînd costisitoare material și eventual penal difuzarea de materiale șovine, antisemite, pline de amenințări ori apologetice la adresa unor criminali sau complici de criminali din trecut etc.

>>

Sever Voinescu scrie despre cum devii judecator in https://www.dilema.ro/tilc-show/criza-justitiei-e-criza-unei-profesii : << Este absolut de necrezut că scoaterea cutărui judecător dintr-un dosar care se apropie de prescripție nu urmărește chiar împlinirea prescripției. Sau, dacă nu e așa, pentru că și incredibilul se poate întîmpla, înseamnă că șefii din Justiție care fac asemenea mutări nu pot prevedea prescrierea răspunderii penale, ceea ce înseamnă, mai departe, că sînt absolut imbecili și trebuie imediat înlăturați pentru gravă incompetență. Scopul Justiției nu e să declare împlinirea prescripției, ci să judece cauza. Orice prescripție este, de fapt, o înfrîngere a Justiției. […] Iată, se pune în balanță interesul personal cu interesul general și judecătorul optează pentru interesul personal. Îmi veți spune: cine nu ar face-o? Dacă nu mai e nimeni pe lumea asta în stare să suspende interesul personal pentru un interes general, atunci profesiunea însăși de judecător nu mai are sens.>> Dar admit ca e greu in orice profesie – si ca in justitie ar trebui sa fie invers….

Am vizitat alt Milano cu Andrei Manolescu in https://www.dilema.ro/tilc-show/de-la-michelangelo-la-panettone : << În plus, la Milano mai există o capodoperă foarte importantă, de data asta a lui Michelangelo, chiar ultima lucrare a sa, numită astăzi Pietà Rondanini, adăpostită într-o sală a impozantului castel Sforza.[…]Tocmai pentru că e doar pe jumătate terminată, sculptura dezvăluie procesul creației lui Michelangelo într-un fel tulburător. Privitorul asistă parcă la nașterea celor două trupuri din blocul alb de marmură. >>

Diana Nicolescu scrie despre rezolutii in https://www.dilema.ro/caleidoscopie/un-an-nou-acelasi-tu-sau-poate-nu-ca-esti-deosebit : << Așadar, pentru fiecare situație pe care vrei să o schimbi, este important să construiești un obicei nou care să intre în competiție cu cel vechi, forțînd sistemul de obiceiuri să acționeze într-o acțiune diferită. […] În loc să adaugi lucruri noi în listă pentru noul an, încearcă rezoluții negative. Adică elimină ceva din viața ta. >>

Din dosarul Dilemei

• Radu Uszkai citeste Svetlana Boym in https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/restul-e-nostalgie: << Mai importantă decît definiția pe care o avansează Boym este, însă, o distincție pe care aceasta ne-o propune: cea dintre nostalgia restaurativă și cea reflexivă. Dacă primul tip de nostalgie este menit să pună bazele unei reconstrucții transistorice a unui „acasă” istoric de mult trecut, cel de-al doilea adoptă o perspectivă ambivalentă cu privire la sentimentul de dor și apartenență. >>
• Bogdan O. Popescu este nostalgic dupa tinerete https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/nostalgia-face-parte-din-fiinta-umana-ca-si-limbajul-interviu-cu-neurologul-bogdan-o-popescu : << Ei… În primul rînd față de entuziasmul meu uriaș și față de o putere de lucru inimaginabilă, cu care la 28-30 de ani dormeam adesea doar patru-cinci ore pe noapte. Citeam zeci de lucrări fundamentale, scriam, cream cu naturalețe și nu îmi dădeam seama de aceste calități, doar mă bucuram că totul se putea întîmpla. Priveam fiecare pacient ca pe o provocare pe care de-abia așteptam să o rezolv, ca Sherlock Holmes. Ca om de știință, aveam impresia că îmi vin cele mai bune idei cu putință și munceam neîntrerupt în laborator, făceam experimente după experimente. Aveam o stare de spirit care a devenit de multă vreme ireplicabilă. Sigur că nu totul s-a pierdut, unele lucruri s-au și cîștigat. Timpul pus în balanță a avut pe celălalt taler reușite, nu pot spune că nu. Dar da, sînt nostalgic. >>