Tema zilei este Premiul Nobel pentru pace (cel putin au exagerat cu Obama) – iar comitetul ia suturi de la

1. Sever Voinescu , Nobel pentru Obama : “. Motivaţia Comitetului Nobel pentru Obama sună astfel: „pentru efortul extraordinar de a întări diplomaţia internaţională şi cooperarea între popoare“. Obama se află abia în primul an al primului mandat la Casa Albă, iar motivaţia indică, mai degrabă, o speranţă, decît o realizare indiscutabilă.”
2. Cristian Ghinea cu un articol savuros, Ei, tovarăşi, exageraţi!
3. M.V. cu un 3.14 : “Barack Obama a luat Premiul Nobel pentru pace. Felicitări! Cred că la un moment dat va cîştiga şi Premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar. (M. V.)”
4. a.l.s tot cu un 3.14 : “Aşadar, Barack Obama a primit Premiul Nobel pentru pace. Cea mai scurtă replică ce s-ar putea da ar fi: care „Pace“!? Am înţeles că ar fi aşa, un premiu „de încurajare“ şi „susţinere“… Asta e ca şi cum i s-ar da Nobelul pentru literatură unui tînăr scriitor care n-a scris nici o carte sau cel pentru ştiinţă unei echipe de savanţi care n-au descoperit încă nimic, dar lucrează la asta. (a. l. ş.)”

 

Gabriel Giurgiu scrie extraordinar despre Snobismul, poziţia dominantă şi nivelul de trai  : “„Ce vrei, dom’le, să-ţi spun, e taxa pe snobism“, admite directorul magazinului. Mă chinuiam de vreun sfert de oră să aflu de ce preţurile din magazinul lui bucureştean (reţea englezească middle class) sînt cu 80% mai mari decît la surorile de trust de pe Oxford Street şi Bond Street. Întîi, a încercat să o dea cu taxele vamale. I-am replicat că alea nu există. Apoi, că transportul e de vină. Toată marfa din magazin îi încăpea în trei containere, mai mult de 10 cenţi pe produs nu putea fi. Să vezi, chiria e de vină. M-a pufnit rîsul. Marele Mall Vitan să fie mai scump decît un spaţiu pe cele mai aglomerate artere de shopping din Londra (Oxford şi Bond)? Să fim sobri… Pînă la urmă, a cedat. M-a rugat să observ că, în permanenţă, la casă sînt cinci-şase persoane la coadă. De ce să reducă preţul dacă lumea stă la rînd? Taxă pe snobism.”

Si, din nou : “Conversaţia era telefonică. Eram în Bruxelles, în delegaţie. Soţia mea era acasă, la doi paşi de Hala Traian. Eu, în Place Rogier, la intrarea în supermarket-ul care e proprietarul celui de la Traian. Acum vreo doi ani, diferenţa de preţ era de vreo 30%, Bruxelles-ul fiind, evident, cel ieftin.”

Am impresia ca Ramona Craciun se contrazice singura in  Cu BMW-ul la balul din sat :

“Să le plîngem de milă pentru că ascultă manele sau să le/ne plîngem de milă că nu îi învaţă nimeni să facă proiecte de agricultură ecologică şi să primească bani pentru ceva ce deja fac? […] Vă spun eu: în cîteva săptămîni în comuna Cuca se trag ţevile şi va exista apă curentă. Oamenii nu vor mai umbla, pe cărări înnoroite de mere strivite, către izvorul pe care îl împart cu animalele pădurii. O etapă din viaţa unui sat incredibil de paşnic şi de luminos se va încheia poate, urnindu-l un pas în plus către civilizaţie, către confort, către „oraş“. După mine, e mare păcat. “

[retoric]Pentru cine e mare pacat? Pentru Ramona sau pentru ei?[/retoric]

Si nu cumva aceasta apa curenta este primul pas catre a invata sa fac proiecte dfe agricultura ecologica, fiind NECESARI niste bani pentru apa curenta?

Despre Bucuresti ne spune Paul Morand prin Andrei Pippidi in O capitală veselă şi uşuratică:

“Dezordinea urbanistică a capitalei noastre, încă de atunci – între timp a devenit haos! – îl contraria pe vizitator: „Se întîlnesc aici zgîrie-nori, alături de paragina dezolantă a Orientului. Aceşti fii ai Romei n-au moştenit rigiditatea romană; la ei nimic nu e drept, toate stau strîmb, politica şi străzile, hainele şi automobilele; trotuarele fac valuri, se ridică asfaltul şoselelor ca pietrele de mormînt la Judecata de Apoi, înălţări şi prăbuşiri se succed în mijlocul cartierelor inerte sau avîntate“. Pe Morand l-a fascinat acest oraş de contraste, unde „căruţele cu boi trec pe lîngă maşini Ford în plină stradă, taxiurile sar pe trotuare şi se întrec în toate direcţiile“. La Cercul Militar a văzut „terase babiloniene“: ce ar fi zis de Casa Poporului?”

Iar Daniel Barbu spune parerile unui rus in articolul Infrastructurile – sau ce nu poţi să faci atunci cînd nu ştii – :

“În urmă cu peste o sută optzeci de ani, A.I. Mihailovski-Danilevski, ofiţer superior rus cu secrete înclinaţii liberale, a fost obligat să petreacă două săptămîni prin ţările române, în serviciul împăratului său aflat în război cu Poarta otomană. Locurile nu i-au displăcut neapărat, dar oamenii locului – ţărani, tîrgoveţi şi boieri deopotrivă – i s-au părut nefrecventabili, inutili, lipsiţi de orice fel de apetenţă pentru muncă, politică sau cultură. Notabilul petersburghez se simţea sufocat de o atmosferă socială tot atît de apăsătoare ca cea a barbariilor asiatice. Pînă într-o zi, la Bucureşti, cînd s-a întîmplat să fie martorul a ceea ce putem considera acum a fi fost (deşi, aparent, istoricii nu i-au sesizat încă importanţa) unul dintre evenimentele fondatoare ale modernităţii româneşti: deschiderea primei librării. Printre cărţi, multe interzise în Rusia sa natală, Alexandr Ivanovici a început „să respire un aer cunoscut“. Îşi aminteşte că a gîndit atunci: „m-am strămutat în Europa“. Cu mult înainte ca cineva să fi avut cea mai vagă noţiune despre posibilitatea aducerii pe lume a unei Uniuni Europene, europenii erau capabili să se recunoască unii pe ceilalţi. Şi o făceau mai ales în mijlocul cărţilor.”

Oricum , nu mai apucam noi – vezi Cu susul în jos :

“Un studiu dat publicităţii în urmă cu cinci luni de biroul de la Bucureşti al firmei americane de consultanţă strategică şi de management AT Kearney (înfiinţată în 1926) spune că infrastructura rutieră din România va ajunge la nivelul celei din Europa de Vest peste cel puţin 130 de ani, chiar dacă se va menţine un ritm de creştere anual în domeniu de 30%. Densitatea drumurilor noastre este de 4 ori mai mică decît a altor state din regiune şi de 14 ori mai mică decît cea din statele dezvoltate ale continentului. Pentru această situaţie autorii studiului i-au arătat cu degetul pe politicienii care au promis mult şi au făcut mult mai puţin. Concluzia lor ar fi că populaţia vrea drumuri, că fonduri şi soluţii există, dar că autorităţile nu îşi fac treaba. Oficialii Ministerului Transporturilor au răspuns că studiul este nerealist şi ar fi fost făcut numai ca să apară în presă.”

Ca de obicei, M.T. raspunde la ceea ce nu a fost intrebat…

Iar Nicolae Noica , in interviul  “Lipseşte respectul pentru lucrul bine făcut” , luat de Andrei Manolescu, spune clar despre cum s-a ajuns aici:

“Şi aici este vorba despre lipsă de organizare şi lipsă de continuitate. Mai întîi trebuie arătat că dezvoltarea unei infrastructuri de transport depinde de lucrările publice – şosele, autostrăzi şi căi ferate – construite şi de amenajarea teritoriului şi trebuie să fie coordonată şi urmărită de un minister de specialitate care să răspundă pentru îndeplinirea exigenţelor tehnice ale lucrărilor, încadrarea în termen şi cheltuirea banului public. Acesta nu poate fi decît Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului care a existat în ţara noastră din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, din anul 1862 pînă în anul 2000. Cu toate acestea, în 2001, Guvernul Năstase a desfiinţat acest minister, considerînd poate că lucrările publice şi amenajarea teritoriului nu reprezintă o prioritate naţională.
Un element determinant în realizarea corectă şi la timp a acestor lucrări publice îl reprezintă contractul încheiat între administraţia statului şi diversele firme româneşti sau străine. Acest contract trebuie să stabilească clar calitatea, preţul, termenul lucrărilor şi să fie public pentru că este vorba de banii cetăţeanului. Cu surprindere constatăm că aceste contracte se „dosesc“ sub pretextul confidenţialităţii. Confidenţialităţii cui? Numai astfel ne explicăm, spre exemplu, cum costurile autostrăzii Bechtel „au crescut în cîţiva ani ca Făt-Frumos“ de la 2,5 miliarde euro la aproape 5,6 miliarde astăzi şi nu s-au oprit. A afirma că un kilometru de autostradă costă 25 milioane euro este, cred, o descalificare pentru un specialist sau consultant. Estimările curente nu pot depăşi 4-5 milioane euro/km în zona de cîmpie şi 7-8 milioane euro/km în zona de deal. Ce fac firmele străine de care întrebaţi? Păi, se adaptează din păcate mentalităţii autohtone şi îşi urmăresc cu atenţie profitul. Dar unde este responsabilitatea ministerului de resort şi a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, organisme plătite pentru a apăra banul public? Aici este marea corupţie, căci lipsa de responsabilitate duce spre asta.

“

Dar avem o speranta – pentru trenuri intervine UE din decembrie – preiau din Matei Martin, SNCFR nu e pregătită pentru UE :

“

Articolul 17 al aceluiaşi regulament completează: „(1) Fără a renunţa la dreptul la transport, un călător poate cere întreprinderii feroviare o despăgubire pentru întîrziere între locurile de plecare şi de destinaţie menţionate pe legitimaţia de transport pentru care legitimaţia de transport nu a fost rambursată în conformitate cu articolul 16. Despăgubirile minime în caz de întîrziere sînt fixate după cum urmează: (a) 25% din preţul legitimaţiei de transport pentru o întîrziere între 60 şi 119 minute, (b) 50% din preţul legitimaţiei de transport pentru o întîrziere de 120 de minute sau mai mult.“

“

Si ca final cugetarea Dilemei :

“"În această perioadă, în care se crede că există o scurtătură pentru orice, cea mai importantă lecţie care trebuie învăţată e că drumul cel mai dificil este, pe termen lung, cel mai uşor." HENRY MILLER”

Multumim (sarcastic! ) Ministerului Transporturilor care ne da ocazia sa alegem, pe termen lung (130 de ani, cum spuneam mai sus) drumul cel mai usor…