Bancul saptaminii din Note, stări, zile :

“Cineva îşi aminteşte, spre ilustrare, de o poveste veche din folclorul veneţian. E vorba de un ţăran care caută pe cineva demn să-i boteze copilul. În peregrinările sale, se întîlneşte, la un moment dat, cu Dumnezeu, căruia îi împărtăşeşte scopul căutărilor sale: „Vreau să-mi botez copilul, dar vreau ca naşul lui să fie un om drept. Tu eşti drept?“. Stingherit, Dumnezeu răspunde, nu fără o anumită ezitare: „Mă rog, cinstit vorbind, nu tocmai!“. „În cazul ăsta nu poţi fi naşul fiului meu“ – a spus ţăranul şi şi-a văzut de drum. Şi iată că, la un moment dat, o întîlneşte pe Sfînta Fecioară. Întrebată şi ea dacă e „dreaptă“, Imaculata a roşit şi a admis că nu poate pretinde aşa ceva, cu mîna pe inimă. În cele din urmă, ţăranul se văzu faţă-n faţă cu o doamnă drapată în negru. „Da, cred că sînt o persoană dreaptă“ – a fost răspunsul ei. Părinţii copilului s-au bucurat foarte şi botezul a avut loc aşa cum se cuvine, cu multe bucate şi multă veselie. Cînd ultimul dintre musafiri plecă, onorabila naşă l-a invitat pe ţăran în palatul ei şi l-a condus într-o sală mare, în care ardeau nenumărate luminiţe. Ţăranul se opri locului, uimit: „Naşă, ce sînt toate aceste lumini?“. Nobila doamnă răspunse: „Sînt flăcările tuturor sufletelor omeneşti. Vezi flacăra aceea plăpîndă, gata să se stingă? E flacăra ta. În opaiţ nu mai e ulei aproape deloc. Şi acum uită-te la flacăra ceastălaltă, care arde intens, cu putere. E a fiului tău“. Ţăranul fu cuprins de spaimă. „Naşă, ia, te rog, o picătură din uleiul aflat în opaiţul fiului meu şi pune-o în opaiţul meu.“ „Nu, a răspuns naşa. Sînt o persoană dreaptă. Sînt Moartea.“”

Am ris cu pofta la Rezistenţa e inutilă, unde fugim? :

“Pe vremuri, practicam eu însumi două forme de masochism TV: zappingul şi uluiala. Zappingul se manifestă prin butonarea obsesiv-compulsivă a telecomenzii. Vezi totul şi nimic în acelaşi timp. Ştiri: accidente. Schimbi. Film: bum-bum, ţîţe, replică tîmpită. Schimbi. Show: urlă unul la una care ţine o furculiţă pe nas, publicul e în extaz. Schimbi. Răzvan Dumitrescu e deştept şi toţi sînt proşti inclusiv cei 50 de invitaţi care vorbesc la grămadă (inclusiv eu de cîteva ori). Schimbi. Valentin Stan are ochi ficşi şi te sperii. Schimbi. Pe Animal Planet un crocodil aleargă o zebră, dar n-ai timp de ei pentru că începe Naşu’. Moraru începe o întrebare şi nu o mai termină. Schimbi. Unde eram? Nu mai contează. Şi aşa trece seara şi nu ştii de ce te culci nervos. Iar asta e varianta bună. A doua formă, mai rea, de masochism TV este uluiala pseudo-antropologică. Adică te opreşti undeva unde se întîmplă o grozăvie atît de mare încît nu te poţi dezlipi şi îţi spui că o faci în interes ştiinţific. De pildă, la Valentin Stan e suficient să-i prinzi acel rîs de vampir aburit că rămîi pironit şi nu te dai dus oricît te sîcîie raţiunea şi bunul simţ: minte, denaturează şi o face cu bună ştiinţă! Pur şi simplu nu-ţi vine să-l laşi. Eşti curios cît de jos poate să meargă, cît de isteric poate să fie. Şi nu te dezamăgeşte niciodată. Sau la Dan Diaconescu. Îl prinzi pe unul care-ţi face demonstraţia că fata a fost aruncată de la balcon cu puterea minţii. Iar la telefon sînt cîţiva oameni de ştiinţă, reporteri şi rude care confirmă. Te minţi pe tine că ai o motivaţie ştiinţifică, te crezi un fel de antropolog care observă ritualurile sălbatice ale papuaşilor. Îi clasezi: ăsta e mitomanul compulsiv, asta e zeiţa frigidă etc. Poţi schimba în fiecare seară şcoala de psihanaliză folosită şi tot găseşti material infinit. Dar după primele 100 de emisiuni te plictiseşti, nu mai poţi să te crezi cînd îţi spui că o faci într-un scop nobil şi rămîne doar uluiala: cum e posibil aşa ceva? Te culci cu senzaţia că lumea e pe ducă.”

Si, de asemenea, m-a lasat pe ginduri tot Rezistenţa e inutilă, unde fugim? :

“Mă uit uluit pe audienţele publicate şi îmi dau seama că locul meu nu e acolo. Pentru Dumnezeu, chiar se uită în fiecare seară cîteva sute de mii de români la Mircea Badea? Nu, nu mă enervez, nici nu vreau să înţeleg. Nici nu condamn, nici nu analizez. Mă lasă rece. Viaţa e prea scurtă ca să-mi bat capul cu aşa ceva. Un film despre Revoluţia Culturală pe History mă culcă cu senzaţia că sînt mai deştept decît azi-dimineaţă. O seară de zapping compulsiv mă culca cu senzaţia că lumea e mai tîmpită în fiecare zi. Poate că ambele sînt adevărate, dar nu e treaba mea să îmi bat capul cu asta.”