Subscriu la ce scrie Sever Voinescu in https://www.dilema.ro/tilc-show/tenebrele-presedintelui-dan : <<

Veți recunoaște, sper, că dacă privim nebunia politică prin care am trecut în acest fel ajungem la concluzia că procesul de alegere a succesorului nefericitului Iohannis s-a încheiat cum nu se putea, adică s-a încheiat foarte bine.

Acum, că am scăpat și de data asta, ba chiar am scăpat mai bine decît credeam

  >>

Subscriu la viziunea din articolul Katharinei Pistor, https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/pledoarie-pentru-democratia-combativa : <<

Ar trebui ca un candidat să fie scos din cursă pentru încălcarea legii sau electoratul e cel care ar trebui să aibă întotdeauna ultimul cuvînt?

Acest mod de a pune întrebarea pierde din vedere adevărata miză aflată în joc: viitorul democrației constituționale, care nu este totuna cu democrația populară. O Constituție stabilește aspirațiile normative ale sistemului politic pe care îl creează, inclusiv drepturile civile și politice fundamentale. Și determină sfera și limitele puterii pe care diferitele ramuri ale Guvernului o pot exercita, inclusiv sistemul de control și echilibrare (checks and balances) dintre acestea.

În schimb, o democrație populară renunță la constrîngerile juridice, care sînt considerate obstacole în calea realizării adevăratei voințe a poporului. Mao Zedong e probabil cel mai cunoscut lider al unei democrații populare. El a condus prin decret, desființînd sistemul juridic și etichetînd proprietarii de terenuri, oamenii înstăriți și alte „elemente nocive” (inclusiv avocații) ca dușmani ai poporului. Cu toții au fost pedepsiți drastic.

Nimeni nu știe dacă acest lucru a reflectat cu adevărat voința poporului, deoarece Mao s-a declarat a fi, pur și simplu, unicul portavoce al întregului popor. El a eliminat totodată alegerile; căci, evident, atunci cînd poporul este subjugat prin teroare, el va livra rezultatul dorit de conducător, făcînd ca alegerile să nu-și mai aibă rostul.

Adolf Hitler este un alt exemplu de lider care a pretins că întruchipează adevărata voință a poporului. Și el a stabilit, după bunul său plac, cine sînt dușmanii poporului (comuniști, disidenți, romi, evrei) și i-a epurat, întemnițat și ucis cu milioanele.[…]

Dar problema acestui argument e că poți învinge concurenții cu mijloace democratice numai dacă ei înșiși aderă la principiile democratice. O echipă sportivă care și-a manifestat dorința de a încălca regulile și care a ignorat apelurile arbitrului nu ar cîștiga niciodată campionatul, indiferent de entuziasmul fanilor săi. Regulile impun constrîngeri jucătorilor pentru a asigura un joc corect și un rezultat legitim. Iar acest lucru e valabil atît pentru democrația constituțională, cît și pentru fotbal.

>>

Stela Giurgeanu scrie despre https://www.dilema.ro/la-fata-timpului/cum-am-inlocuit-educatia-cu-iluzia-ei : <<

Cum îți aperi democrația dacă majoritatea nu înțelege cum funcționează aceasta? Cum combați manipularea dacă oamenii nu pot distinge între fapte și opinii? Cum mai putem vorbi despre implicare civică, despre spirit critic, despre participare conștientă, cînd mulți dintre cei care votează nu reușesc să înțeleagă complet nici măcar ce li se propune? Și nu pentru că ar fi „leneși” sau „dezinteresați”, cum folosim prea adesea aceste replici facile, ci pentru că nimeni nu i-a învățat cum să gîndească. Doar să reproducă mecanic formulele pe care le aud cel mai des.

Educația este prima linie de apărare a unei națiuni. Și atunci cînd linia aceasta cedează, nici celelalte, economia, sănătatea, cultura, politica, nu vor mai avea nici un sprijin.

>>

Valentina Covaci scrie despre politica si Dzeu in https://www.dilema.ro/editoriale-si-opinii/dumnezeu-cel-mai-bun-roi-in-politica-in-2025# : << În cel de al doilea mandat, Trump adoptă tot mai multe măsuri care șubrezesc separarea Bisericii de stat. Iată-l pe Trump declarînd explicit, la începutul lunii mai, că preferă să uite despre separarea Bisericii de stat: „They say «separation between church and state», they told me. I said «Alright, let’s forget about that for one time»”. Vă las să vă imaginați cam cum ar fi arătat varianta românească a mesianismului MAGA de nuanță ortodoxă. >>

Iar Cosmin Tugui propune , cu aroganta tineretii , o varianta de alegeri neobisnuita https://www.dilema.ro/caleidoscopie/demarhia-salveaza-romania : << Totuși, mă întreb: cum ar fi să ne alegem președintele prin tragere la sorți? Dincolo de nota scurilă a întrebării, formularea ascunde, în fapt, și o nuanță nebănuită: posibilitatea de a combina alegerile și sortiția. Așadar, tragere la sorți în turul I și alegeri în turul II sau viceversa? >>

Mihai Melinescu incearca sa deosebeasca intre https://www.dilema.ro/la-fata-timpului/jurnalisti-vs-influencer-I : << Am ajuns la miezul problemei; această profesie, cu toate tarele ei, are standarde. Nu le conștientizăm pentru că în România nu există, după știința mea, absolut nici o instituție de presă care să le aibă, articulat. În ghidurile (publice!) ale BBC, Associated Press sau Thomson Reuters veți găsi clar definiția și contextele în care ziariștii pot folosi sintagme. Cînd o organizație este teroristă? Unele țări o consideră astfel, altele nu; teroristul unora este eroul altora. Sau: pe ce criterii putem vorbi de război comercial? Dar cînd te referi la un masacru, despre cîți morți e vorba? Cînd poate un ziarist să numească un moment „catastrofă”? BBC Guidelines este un uriaș compendiu care cuprinde totul, de la reguli de filmare pînă la ce constituie război civil. Și are un concept extrem de interesant: due impartiality. […]  Exemplu grăitor – procesul dintre administrația Trump și Associated Press, dată în judecată pentru că refuză să folosească denumirea „Golful America”. Organizația amintește că un reper internațional nu poate fi redenumit la bunul plac al unei țări. Domnul Trump poate să-i spună cum o vrea, dar nu are juridic căderea să le impună altora asta. Pentru președintele american, presa este însă, citez, „inamicul poporului”. Numai între 2017 și 2019, în primul său mandat, a scris sau a spus asta de 36 de ori. Se referea la presa care-l critică, desigur. >>

Din dosarul Dilemei :

• Ana Aurelia Hutanu scrie despre https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/nostalgia-ca-arma-populista : << Nostalgia capitalizează trecutul. Prin natura ei, o țară orientată către trecut nu poate evolua. Evoluția implică orientarea așteptărilor către viitor și construirea în timp real a unei societăți care să ducă înspre acea viziune. Trecutul are însă un rol vital, și anume acela de lecție. >>
• Bogdan O Popescu scrie despre https://www.dilema.ro/tema-saptaminii/inainte-ne-permiteam-luxul-timpului-la-dispozitie-interviu-cu-neurologul-bogdan-o-popescu : << Din ce am căutat și am citit, o chestiune coerentă, dar speculativă, desigur, este explicația lui Alexis Carrel, premiant Nobel, din L’homme, cet inconnu. Acesta spune că, în permanență, noi comparăm un interval de timp cu cît am trăit noi. De aceea, pentru un copil de 10 ani, un an reprezintă a zecea parte din viață (mult), în timp ce pentru un om de 50 de ani reprezintă a cincizecea parte din viață (puțin). >>