Mi-a placut citatul lui Teodor Tita din https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/cultul-irelevantei ( deocamdata nu il pot da, eroare la site – incurca cu articolul lui Plesu )

Andrei Cornea este incisiv si clar in https://www.dilema.ro/situatiunea/hiper-rational : << Dar, abia acum, dezarmarea unilaterală și predarea Ucrainei Rusiei, numai pentru a-l împăca pe Putin pentru cîțiva ani – ceea ce cere Orbán – ar fi, într-adevăr, un comportament irațional. >>

Katharina Pistor scrie despre ce e rau in https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/afacerile-americane-vor-regreta-ca-au-renuntat-la-democratie : <<

Numiți-l sindromul Hong Kong. Atunci cînd susținătorii democrației și ai statului de drept au ieșit în stradă în Hong Kong pentru a se opune controlului central din partea Guvernului Chinei continentale, majoritatea liderilor din domeniul afacerilor (și șefii marilor firme de avocatură și contabilitate) au păstrat tăcerea, iar apoi au îmbrățișat legea securității care a pus capăt autonomiei relative a Hong Kong-ului. Probabil că aceștia se temeau mai mult de popor decît de statul chinez și, prin urmare, au salutat restabilirea ordinii după ce demonstrațiile au fost înăbușite.

Dar această strategie s-a întors împotriva lor. Controlul statului s-a înăsprit, asuprindu-i nu numai pe susținătorii democrației, dar și mediul de afaceri. Întreprinderile au decis să se descurce singure: și-au mutat centrele de date în alte jurisdicții, le-au oferit angajaților din Hong Kong telefoane mobile de unică folosință și au căutat să-și reducă prezența într-un oraș care odinioară era o piață globală și un centru financiar strălucitor.

Ei nu au înțeles că autoapărarea individuală este mai costisitoare și mai puțin eficientă decît autoapărarea colectivă. Aceasta din urmă presupune o democrație constituțională vie, în care statul de drept nu e doar o frunză de smochin pentru conducerea marilor afaceri, ci reflectă angajamentul autentic pentru o autoguvernare trainică.

>>

Lorin Niculae citeaza o parabola veche in https://www.dilema.ro/societate/sapte-ani-de-urbe-in-vorbe : << . O străveche fabulă spune că, într-o zi, a sosit un călător și, descălecînd, a întrebat: „Ce fel de oameni trăiesc în acest oraș, căci aș vrea să mă stabilesc aici?”. Un înțelept albit de vremuri, care citea în piață, i-a răspuns cu o întrebare: „Dar acolo, de unde vii tu, cum erau oamenii?”. „În orașul de unde vin, oamenii erau răi și pizmași, clevetitori și răzbunători”, a răspuns drumețul. „Atunci mergi mai departe, căci așa sînt și aici, la noi, nu sînt cu nimic mai breji!”, l-a îndemnat cărturarul. Iar călărețul, după ce și-a hrănit și adăpat calul, i-a ascultat sfatul și s-a îndepărtat într-un colb de praf. Într-altă zi, un alt călător și-a oprit calul înspumat în piață și a pus aceeași întrebare, la care înțeleptul i-a replicat în același mod. „În orașul de unde vin, oamenii erau buni și drepți, vrednici și milostivi.” „Așa sînt și în orașul nostru”, i-a răspuns bătrînul, „poți rămîne cît ți-e voia în orașul nostru.” Un negustor de hamuri, care văzuse ambele scene, l-a întrebat supărat pe cărturar cum a putut să dea unor oameni răspunsuri atît de diferite, contradictorii chiar, știut fiind că adevărul nu poate fi decît unul, iar aflarea și transmiterea lui este sarcina de căpătîi a înțelepților. Acesta i-a răspuns că fiecare își poartă propriul oraș în inimă și, așa cum îi este inima, așa vede și orașul. O inimă blîndă va observa lucrurile frumoase, iar una aprigă îi va scoate în evidență neajunsurile. Oricine găsește în orașul său doar reflexia în piatră a propriului suflet… >>