Mircea Vasilescu scrie despre Ortografia: un fleac? : << Să scrii corect este prima condiţie a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Cînd învăţăm regulile de ortografie, în clasele primare, facem de fapt un prim exerciţiu de „acomodare“ la o existenţă bazată pe reguli – exact aşa cum se cere şi se cuvine într-o societate democratică. Şi (ar trebui să) facem primul exerciţiu de asumare a regulilor: nu se scrie „cu doi i“ pentru că „aşa trebuie“, ci pentru că altminteri nu se înţelege sau se înţelege altceva; e interzis să pui virgulă între subiect şi predicat nu pentru că „asta e regula“, ci pentru că dacă separi prin virgulă subiectul de predicat faci o eroare de logică. Dar foarte mulţi rămîn cu impresia că scrisul corect e doar o cerinţă a pisălogilor de profesori, un „aşa trebuie“ şi atît.  >>

Pe de alta parte, are partial dreptate : << Nu, nu daţi vina pe computer că „n-are fonturi româneşti“, căci în zilele noastre se găsesc toate fonturile posibile  >>. Oh – dau vina pe tastatura si pe puturosenia mea – e mai usor sa scriu asa.

Gabriel Giurgiu scrie despre o Romanie nici prea rea, nici prea buna (Terapia vechilor complexe ) : << Răspunsul vine calm, detaşat: „Ar trebui să ne uităm mai degrabă la calitatea şi apoi la cantitatea banilor cheltuiţi. E bine să ne concentrăm pe calitatea personalului care lucrează la nivel naţional cu fondurile europene şi să vedem cîte programe operaţionale sînt în verificări şi opriri temporare de plăţi în ţări cu ştate vechi: Germania, Italia, Franţa. România nu este nici mai rea, nici mai bună, are doar un deficit de experienţă, dar şi o tradiţie în a recupera spectaculos pe ultima sută de metri“. >>

M-am inspaimintat citind Miniştrii şi CV-urile lor  : << Ceea ce se vede în CV-uri, printre greşelile de ortografie şi de adecvare la forma numită CV, e cam ceea ce a produs şcoala românească după 1989, sub îndrumarea plagiatorilor şi politrucilor dovediţi, dar prea puţin sancţionaţi. O generaţie care pluteşte năuc pe deasupra ideii de competenţă în ceva precis, lucrativ sau ştiinţific, pentru a-şi însemna propria viaţă cu tot felul de grade şi atribute patafizice, generate de preaplinul de nimic al îndrumătorilor întru ştiinţă şi carieră.

Am putea presupune că acest gen de malformaţie intelectuală le e caracteristic numai şi numai lor, celor înregimentaţi în diferite zone ideologice, ariviştilor care nu se pricep la nimic anume, lucru care îi împinge către politică. O astfel de presupunere implică însă o elită care să se găsească în afara conspiraţiei partidelor şi politicienilor, iar odată ce o astfel de elită ar exista, ea ar trebui să fie capabilă să demaşte şi să răstoarne sistemul şi exponenţii lui, aşa spectrali cum par a fi. Ceea ce, vizibil, nu e cazul.

Rămîne constatarea tristă că înnotul doamnei foste viitoare ministru şi diploma probabil cumpărată pe cîteva sute de dolari a succesorului ei de pe lista de propuneri ministeriale ale lui Ponta sînt simptome ale unei stări de lucruri generalizate. Elitele de azi secretă lucrări ştiinţifice, grade universitare, diplome şi aşa-numitele abilităţi, aşa cum Ceauşescu îşi oua Operele, irelevant, abundent şi secvenţial, fără certitudinea că autorul era chiar el. Şi, din păcate, în ipostaza lor politică, sînt fix crema societăţii, conducătorii pe care poporul îi merită.

>>