Mircea Vasilescu scrie despre Clasa pregătitoare, hardu’ şi softu’ : << Cu alte cuvinte, pot înţelege raţiunile sentimentale pentru care un grup de părinţi care îşi permit asta spun „daţi-ne voie să ne ducem copiii la ce şcoală vrem“; dar nu pot înţelege de ce nimeni nu spune „faceţi şcolile din cartiere şi din sate mai bune, astfel încît să nu mai fim nevoiţi să ne cărăm copiii la distanţă, cheltuind bani pe transport, obosindu-i pe copii şi pierzînd vremea“. >> . Simplu: este efortul mai mare. Si daca MV are timp destul, eu pot sa spun ca am prea putin.

Si Maria Iordanescu este preocupata de Clasa pregătitoare pentru minister şi părinţi : <<

Mai apoi, nu pui în discuţie programa şcolară la cîteva zile după ce ai emis legea prin care îi obligi pe părinţi să o accepte. Ar mai fi problema mobilierului specific grupei de vîrstă preşcolară, a cadrelor didactice care îi vor prelua pe cei de la clasa pregătitoare, mă rog, tot felul de detalii la care Ministerul nu are deocamdată răspuns. Pe scurt, nu înţeleg de ce Ministerul crede că este mai eficient să dea explicaţii pe un fond iritat şi agresiv, după emiterea legii, decît înainte de aplicarea ei, cînd aceleaşi explicaţii ar fi putut duce la un acord.

Pe de altă parte, nici calea aleasă de sindicalişti şi de părinţi nu mi se pare una eficientă: nu poţi să dai întîi în judecată statul şi apoi, fiindcă ai pierdut, să-l inviţi la dialog. N-are nici un rost să invoci în demersul tău informaţii eronate, interpretări greşite ale legii sau acuze enorme – încălcarea drepturilor copiilor, traume provocate de evaluări etc., dacă vrei să ai cîştig de cauză.

>>

Iar la Cu ochii-n 3,14 mi-am dat seama ca viata e complicata: << Un inventator scoţian a inventat perna relaţiilor la distanţă: un inel cu senzori, purtat de fiecare din cei doi parteneri dormind în oraşe diferite, va lumina perna celuilalt, care va emite inclusiv bătăile inimii celui iubit. Se cheamă „Pillow Talk“ şi funcţionează inclusiv ca instrument de verificare a fidelităţii. (M. C.)>>