Mircea Vasilescu incearca sa convinga ca nu e necesara Cetăţenie multiplă : << Cu alte cuvinte, dacă mă mut în Toscana şi devin cetăţean italian, mă integrez mai bine pentru că plătesc impozite statului italian sau pentru că îmi plac colinele toscane şi mă înţeleg bine cu vecinii? Greu de spus. În UE, o soluţie ar fi crearea unei adevărate cetăţenii europene. Pentru că – legile europene îmi permit deja acest lucru – după cîţiva ani pot să mă mut, bunăoară, din Toscana la Coimbra şi să mă simt, brusc, portughez. Şi ce fac? Cer altă cetăţenie, trec prin alt ritual de iniţiere? Nu. E mai ieftin şi mai simplu să mă simt cetăţean european şi „multiplu“. Numai că, pentru fundamentarea cetăţeniei europene, mai e de lucru vreo sută de ani. Cu condiţia să treacă şi criza asta…>>

Dezbaterea despre SMURD apare si aici , la Andrei Manolescu (Serviciile publice ) si Cristian Ghinea (De ce nu este Raed Arafat stîngist ) .

Citeva citate rapide : << E de bun-simţ, dacă nu chiar banal, să observi că sînt zone sau conjuncturi în care serviciile publice sînt preferabile celor private. A crede mecanic în beneficiile oricărui tip de privatizare (mai ales în cazul uneia care se face pe bani publici) e aproape la fel de pueril (sau de grav) ca a crede în mod ideologic în beneficiile naţionalizării. >>

si

<< Iar doctorul Arafat a folosit numai argumente pragmatice. Nu a spus că statul este în principiu mai bun şi că piaţa este nocivă prin natura ei. A spus că în condiţiile pe care le avem acum privaţii vor concura pe aceeaşi finanţare deja existentă, ceea ce va disipa resursele. Şi nu e vorba numai de bani, ci şi de medicii care vor fi preluaţi regulat de o firmă sau alta care cîştigă licitaţii, ceea ce va trage în jos salariile şi banii pentru pregătire (costul per intervenţie fiind fix şi stabilit de stat, competiţia se duce la tăieri de costuri – piaţa va funcţiona, dar nu în sensul dorit). Aici nu vorbim de investiţii private, ci de concurenţa tot pe banii statului, care nu cresc, ci rămîn aceiaşi. Dacă împarţi trei paie la cinci măgari care intră în competiţie, tot trei paie vor rămîne.>>

Vintila Mihailescu pune problema deosebit in  Familia antreprenorială :  << cel puţin tehnic vorbind şi cel puţin în Europa, sexualitatea s-a desprins în ultimele decenii de reproducere. Mai mult însă, reproducerea s-a desprins la rîndul ei de societate iar aceasta a consfinţit acest divorţ. Deci inclusiv moral, şi nu doar „tehnic“, reproducerea s-a privatizat. >> << Toate acestea m-au făcut să mă gîndesc că familia „post-modernă“ tinde tot mai mult să fie alcătuită după chipul şi asemănarea marilor companii. Autonomă, cu un management interior performant care urmăreşte dorinţa „acţionarilor“, externalizînd funcţiile de care se poate dispensa pentru a spori eficienţa, mobilă şi flexibilă în timp şi în spaţiu (se face şi se desface după caz) şi, nu în ultimul rînd, urmărind fericirea obligatorie a membrilor săi, familia devine şi ea antreprenorială. Reversul medaliei – îmi spunea colega mea – este răspîndirea exponenţială a serviciilor psihiatrice care se ocupă de efectele secundare ale acestei fericiri planificate… >>