Vintila Mihailescu crede ca “Populaţia revine” : << În urmă cu cîteva zile, Liviu Voinea, unul dintre tot mai numeroşii economişti liberali „indignaţi“ (trăiască Stéphane Hessel!), încheia un articol în Jurnalul Naţional cu o frază memorabilă: Mai lăsaţi-mă cu pieţele şi să ne concentrăm pe populaţie! Memorabilă deoarece poate cea mai importantă success story a modernităţii a fost tocmai modul în care economia a reuşit să înlocuiască „populaţia“ cu „piaţă“, convingînd apoi societatea să viseze în termeni de piaţă. >>

Roger Scruton scrie despre “Economia bunurilor inexistente” : <<

Bernard Madoff iniţiase un fond de împrumut prin care lua bani de la o persoană ca să plătească datoria către o alta, apoi de la o a treia pentru a o plăti pe a doua şi aşa mai departe. Drept urmare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Cînd statele fac acelaşi lucru, acţiunile lor sînt descrise drept „responsabile“, „pline de compasiune“, mînate de conceptul de „incluziune socială“ – atît timp cît restul de bani rămas după ce au fost plătite vilele, iahturile, amanţii şi amantele este cheltuit pentru pensii, reducerea vîrstei de pensionare, şomaj; cu alte cuvinte, este cheltuit pentru a reduce productivitatea pînă la punctul în care datoria nu va mai putea fi niciodată plătită.

Cînd vedem acest comportament la o persoană privată, ne aşteptăm ca pedeapsa să fie falimentul. Eludarea pedepsei printr-un nou împrumut este egală cu încurajarea infracţiunii. Dar atunci cînd bănci sau companii evaluate de stat ca fiind „prea mari pentru a falimenta“ fac acelaşi lucru, ele trebuie „salvate“ – sau naţionalizate. Veşti bune pentru cei care au purtat masca corporatistă, pentru că asta înseamnă că pot continua să transfere altora costurile propriului comportament. Anul trecut, directorul executiv al Chrysler, o altă ficţiune acum susţinută de stat, s-a recompensat cu 8 milioane de dolari pentru munca depusă în lumea viselor. Numai aşa putea demonstra că şi el, la rîndul lui, era „prea mare ca să falimenteze“. Acelaşi principiu se aplică statelor. Se presupune că falimentul statului – declararea datoriei publice ca insolvabilă – e de neconceput, asemeni ideii că industriile moarte din Detroit sau băncile risipitoare ar trebui îngropate.  >>

Dan Popa scrie admirabil “Grecia. Povestea unui faliment repetat” si termina percutant : << Restul e o poveste pe care sigur aţi văzut-o: finalul din Zorba. O uriaşă investiţie se prăbuşeşte, banii se duc naibii, totul se dărîmă, iar Zorba, privind toate astea, se ridică şi încinge un sirtaki. În fond, nu sînt banii lui. Asta face Grecia acum. >>