M-am amuzat la multiculturalismul practic al lui Vintila Mihailescu( Covorul multicultural )  : “ ă un administrator de bloc, dublat de un reprezentant al poliţiei de proximitate, evident exasperaţi şi unul şi altul, au povestit cu sufletul la gură următoarea scenă: în fiecare duminică dimineaţa, o doamnă care stă la etajul opt coboară cu un covor în braţe, îl întinde pe iarba din faţa blocului şi se apucă să-l frece cu nişte perii şi săpun: Ça c’fait pas! – se holbează poliţistul. „Aşa ceva nu se face, e total absurd! Dar nu putem să-i facem nimic, că altminteri e politicoasă, nu deranjează pe nimeni“ – completează administratorul. „Aşa că nu ştim ce să-i facem, că în fiecare duminică primim telefoane din bloc la postul de poliţie“ – îşi explică poliţistul oful său. Şi amîndoi au vrut să ştie de la „specialişti“ dacă: 1) e ceva cultural în chestia asta cu covorul sau 2) femeia e nebună sau 3) pur şi simplu îşi bate joc de noi.  “

Ca de obicei, Dilema nu public pe internet articolele Mariei Iordanescu – dar, pentru cei cu copii, recomand “Bonele din viata noastra”

Cred ca admiratia mea fata de articolele lui  Cristian Ghinea nu mai e o noutate – dar va invit sa cititi Ce frumos rujează intelectualii porcul! :” Îmi închipui un scenariu deprimant în care am fi rămas blocaţi în România lui Ion Iliescu de pînă în 1996 – acea Românie coruptă, falită şi extenuată, dar care îşi dădea aere cum că ar fi căutat căi alternative de tranziţie şi o posibilă „democraţie originală“. Dacă acea Românie ar fi continuat, alde Vasile Secăreş şi Vladimir Pasti ar fi pozat drept creiere ale regimului, lucrînd atît pentru Iliescu, cît şi pentru programe alternative de modernizare, dar în cadrul aceluiaşi regim. Şi în timp ce intelectualii regimului trasau scheme istorice de evoluţie şi dădeau porcul cu ruj pentru presa străină, băieţii din spate jefuiau băncile de stat prin care se făcea tranziţia controlată, îşi puneau copiii şi nepoţii în toate funcţiile democraţiei originale, privatizau totul cu firmele prietenilor şi îşi dădeau vile de la stat. Deci, tind să fiu sceptic cînd aud intelectuali bombîndu-şi pieptul şi lăsînd să se înţeleagă că ei îi conduc pe securişti şi nomenclaturişti, pe baza unor planuri cu substrat intelectual generos. Pot fi fermecători şi inteligenţi cînd construiesc abstracţiuni, dar cocina miroase.[…]Societatea de status (şi mentalitatea din spatele ei) face să avem nu doar o singură academie plină de privilegiaţi inutili, dar să inventăm şi alte academii paralele, pline şi ele de privilegiaţi inutili. Face ca barourile şi colegiile să fie mecanisme de sugrumare a calităţii serviciilor şi de protejare a membrilor în faţa clienţilor. Face ca poliţiştii rutieri să aplice amenzi în funcţie de ce maşină ai. Face ca o mare parte din maşinile din Bucureşti să poarte diverse însemne în parbriz de zici că toţi sîntem ziarişti sau lucrăm la Parlament. Face ca vecinii mei, care m-au văzut la televizor, să fie convinşi că aş putea vorbi la Primărie pentru ca blocul nostru să fie reabilitat termic înaintea altora. Dar partea bună cu societatea de status din România e că ne luptăm cu ea, că din punct de vedere moral e în defensivă, că atunci cînd descoperim privilegiile sîntem scandalizaţi. Una este ca poliţistul rutier să discrimineze după cum îl duce capul şi după cum îl lasă curajul, între maşinile normale şi cele fiţoase, şi alta ar fi ca statul să dea plăcuţe de înmatriculare speciale. Vasile Ernu spunea recent cît de mult seamănă România cu Rusia. Are dreptate, semănăm, diferenţa imensă este însă că aici ne mai luptăm cu relele, acolo le teoretizează şi fac din ele calităţi originale. Să teoretizezi societatea de castă construită de Putin în Rusia mi se pare semnul ultim al neputinţei: nu mai vrem să fim egali, egalitatea e pentru occidentalii ăia care nu ne înţeleg, noi sîntem atît de corupţi încît nici nu o mai numim corupţie, îi spunem „o nouă structură socială“.”