Andrei Plesu despre diferentele RO-DEU in Riscanta autonomie a politicului : “Nu a contat adeziunea masivă a mediilor care, într-o ţară normală, exprimă, totuşi, opţiunea unei semnificative majorităţi. Nu a contat înzestrarea personală a candidaţilor, strălucirea lor persuasivă, angajamentul lor de o viaţă în serviciul unor valori esenţiale, independenţa lor politică, puterea lor de reprezentare. Au învins „pragmatismul“ de cabinet, complicităţile de grup, jocurile de putere, procentele, statistica, abilitatea de conjunctură. În cazul Germaniei, întrucît ambii candidaţi se situează de la un anumit nivel în sus, rezultatul nu e dramatic, nu pune în pericol imaginea ţării şi nici stabilitatea ei. În ţări mai puţin aşezate, înclinarea balanţei spre criteriile politicianismului strict poate fi catastrofală.”
Nu cred in ceea ce spune Mircea Vasilescu , despre obiceiul de a da la comisia de bac O atenție, un protocol, un ceva… : “Încă din vremea comunismului exista practica de a oferi comisiei măcar o cafea, un pachet de Kent sau alte asemenea „atenţii“ cu motivaţia „ca să se poată concentra la corectat“… Se mai întîmpla, prin clasele unde era vreun copil de ştab de la partid, să fie lăsaţi toţi elevii să copieze sau chiar să li se dicteze rezolvarea subiectelor de către profesorul supraveghetor (mi s-au povestit cazuri de către profesori din acea vreme). Ce-i drept, pe atunci astfel de întîmplări erau rare, se vorbea despre ele pe şoptite şi, eventual, se muşamalizau atunci cînd ieşea ceva la suprafaţă.” . Incepind cu doctoratul Elenei C. in chimie probabil ca astfel de intimplari NU erau rare – ci probabil ca erau regula ! Mai ales cind nu ai date nu poti sa spui ca “sunt rare” – cind exemplul era in fruntea tarii si se faceau si bancuri pe seama asta… Altfel – articolul bine scris…
Maria Iordanescu continua comentariile pe baza fisei de evaluare a profesorului ( Cu profesorul la control (II)) : “Criteriile de performanţă cuprinse în fişa de evaluare a cadrului didactic par a fi construite în jurul a două sau trei idei fixe pe care autorii lor le au despre ce ar trebui să facă un dascăl performant: 1) să respecte legile, programele, normele, regulile trasate de minister; 2) cunoştinţele predate „să aibă caracter aplicativ“ şi 3) să-şi îndeplinească obiectivele şi sarcinile. Nimic despre creativitate sau iniţiative proprii. Nimic despre atributele cu care ar trebui să fie înzestrat orice pedagog bun. Cu alte cuvinte, dascălul este un simplu executant. Totul e fixat, standardizat, legiferat de sus, de la minister sau inspectorat. (Nu-i vorbă, că nici cadrele didactice nu se înghesuie să dezvolte cine ştie ce proiecte de reformare a învăţămîntului: după cum spuneam, pe forumurile lor, în afara cîtorva reclamaţii răzleţe, mai toate fără soluţii, discuţiile, de altfel cuminţi, se învîrt în jurul pensiilor, a examenelor de titularizare sau de obţinere a unei gradaţii.)”
Iar Cristian Ghinea se ocupa in stiilu-i obisnuit de Cinci ani de la precedentele inundații fără precedent : “ În concluzie, cînd ne vom calma, după vom fi trimis ajutoare acolo, ar trebui să întrebăm statul ce face pentru dotarea inspectoratelor de urgenţă pentru intervenţii şi pentru mutarea caselor construite în zone inundabile. Şi ce s-a ales de acel sistem de asigurări obligatoriu despre care se vorbea în 2005. Plimbarea cu politicienii la inundaţii le dă reporterilor aşa o senzaţie de mare aventură (aţi văzut că au tendinţa să-i trimită pe cei care de obicei fac cutremure prin Haiti sau război prin Afganistan, care capătă acel timbru vocal de cataclism?), dar e inutilă spre contraproductivă în realitate.”
Iar Cu ochii-n 3,14 m-a amuzat teribil : “O englezoaică este judecată pentru partidele zgomotoase de sex. Vecinii s-au plîns de mai multe ori, poliţia a amendat-o, apoi i-a fost interzis, printr-un ordin oficial, să mai facă zgomot în timpul sexului. În instanţă va trebui să demonstreze că n-a făcut zgomot chiar aşa de mare. Nu se ştie însă răspunsul la întrebarea: cîţi decibeli se înregistrează în mod normal într-o asemenea situaţie? (M. M.) “