De la Andrei Plesu citire(Cu sau fără dileme?) : “Cînd nu e bine să ai dileme? 1) Cînd e vorba de eticheta comunitară, adică de politeţe. Nu e cazul să devii dilematic, dacă eşti invitat să vorbeşti cuviincios, să te porţi afabil şi să nu scuipi pe jos. 2) Cînd poţi face cuiva un bine, oricît ar fi de costisitor. 3) Cînd poţi evita să faci cuiva un rău. 4) Cînd e vorba de pedagogie şi instrucţie: nu poţi educa (forma) pe nimeni pe bază de dileme. Şi educatorul, şi cel educat trebuie să accepte un set de reguli, un fond de geometrie, fără de care orice efort modelator devine o negociere sterilă, o subtilă coreografie a neputinţei binevoitoare. Permisivitatea practicată orbeşte sfîrşeşte prin a-i sminti şi pe pedagog, şi pe învăţăcel. La limită, actul formativ însuşi poate fi pus, dilematic, sub semnul întrebării, cu rezultatul unei generale destructurări. 5) Cînd e vorba de onoarea proprie. Comportamentul nedemn, necinstea, slugărnicia, sperjurul nu pot fi justificate prin sofisticate palori dilematice. 6) Cînd e vorba de iubire. În teritoriul extatic al iubirii nu e loc pentru clarobscur. Sau cînd e, iubirea e pe sfîrşite. Nu există îndrăgostire dilematică, pasiune dubitativă, fericire analitică. Dăruirea de sine nu poate avea aspectul unei tatonări logice. Dacă e un spaţiu în care dilema e mai stingheră decît oriunde, în care cîntărirea atentă, rezerva înţeleaptă, disponibilitatea speculativă sînt mai scandalos inadecvate, acela este spaţiul întîlnirii cu fiinţa iubită. Nu există bucurie deplină cu dileme adiacente. 7) Cînd e vorba de Dilema veche. Cu sau fără ea? Dacă ne-am înţeles bine cititorii, răspunsul nu poate fi decît nedilematic: cu! 8) Etc.”

Iar Mircea Vasilescu ne da exemplul unei alte tari – nu Taxe pe grăsimi şi principii nobile chioare care se duc in buzunarul cui trebuie : "Austria şi Danemarca au adoptat legi care limitează la 2% concentraţia de grăsimi nesaturate în alimente. Măsuri asemănătoare propune şi guvernul spaniol[…]Pe de altă parte, a limita cantitatea de grăsimi din alimente e ceva măsurabil, deci obiectiv, pe cînd a pune o taxă pe produse „de fast food“ sau pe „alimente nesănătoase“ (şi a vorbi în aceşti termeni) declanşează un noian de subiectivităţi, interpretări şi aproximaţii. Cine poate decreta care alimente sînt sănătoase şi care nu? Şi pentru cine? Aşa, în general?”