Daca ati uitat cum e cu plantatul florilor de catre mineri, recentele evenimente de la Chisinau sunt o buna rememorare:

“Pentru cetăţenii din ţările ex-comuniste, ce se întîmplă la Chişinău e cunoscut şi trăit pe propria piele: atitudinea puterii faţă de manifestanţi, modul în care opinia publică este manipulată prin intermediul televiziunii de stat, găsirea vinovatului „în afară“, arestările abuzive, intimidarea părinţilor pentru a nu-şi mai lăsa copiii să manifesteze etc” Iar Ghinea intr-una din celepatru zile la Chişinău – :”Ajung la Parlament. Îl lăsasem ieri seară devastat la primele etaje. Acum însă arată mult mai rău. Într-un colţ este ars de jos pînă sus, semn că a fost un foc mare care s-a întins în afară şi a afumat clădirea. Geamuri sparte mult mai multe decît ieri-seară, celebrul geam de la etajul V nici nu se mai remarcă. În jur, atmosferă ireal de calmă. Au început deja curăţenia pe lîngă clădire. Dacă încerci să te apropii, nişte tipi în civili îţi spun că nu ai voie. Nici nu se legitimează, nici nu îţi spun de ce nu ai voie.”

Pe de alta parte, Sever Voinescu are dreptate in Moldova, gata! :

“Adevărul pe care trebuie să-l acceptăm este că o mare majoritate electorală a Moldovei nu simte nici un fel de ataşament faţă de ideea de românism, nu vibrează identitar în faţa cuvîntului „român“ şi nu vede în România ţara-soră. Cînd spun acest lucru, mi se răspunde imediat cu un discurs patetic despre agresiva spălare pe creier practicată cu sălbăticie de către sovietici asupra molcomilor moldoveni. Accept, aşa a fost. Dar explicaţia nu mă poate face să-mi reconsider concluzia. Un discurs descriptiv, cum e al meu, nu poate fi amendat cu un discurs explicativ, cum e al preopinenţilor, în acest caz. Iluzia existenţei, dincolo de Prut, a unei identităţi româneşti vii, dar interzise de puterea politică este, acum, pentru construirea unei atitudini adecvate a Bucureştiului în raport cu Chişinăul, cea mai dăunătoare din arsenalul de iluzii pe care ne bazăm deciziile de politică externă de două decenii. […]Păi, văd că poporul alege continuu acelaşi regim, care îşi face un titlu de glorie în Moldova cu tratamentul pe care îl aplică României. Chiar nu ne vine să credem că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova aprobă acţiunile anti-româneşti ale Chişinăului? Ştiu, e greu să admitem acest fapt.[….]Oricum, nimeni, niciodată, nu a jignit atît de profund şi de nemeritat România precum a jignit-o, în ultimele zile, Voronin, liderul incontestabil al partidului reales. Ce cred că ar trebui să facem? Pe şleau spus: să nu ne mai încurcăm cu ei. Să le lăsăm un număr de telefon, în caz că se deşteaptă, să ne sune, şi să ne vedem de altele, mult mai importante, prin lume, cum ar fi construirea influenţei noastre în NATO şi UE, parteneriatul cu SUA, o relaţie nouă şi lucrativă cu China, identificarea unei soluţii împotriva dependenţei energetice a Europei, cîştigarea războiului din Afganistan etc. Nu vă fie frică, după un timp o să ne sune ei…”

Totusi,  daca nu suna ? Daca suna Rusia, care e pe firul scurt ?

Despre de ce e mai bine sa se cumpere armele la liber cititi Deficitul de siguranţă şi justiţia paralelă :”

În America, acum două săptămîni, în Houston, un cetăţean a observat doi hoţi în casa vecinilor. A luat arma, i-a împuşcat şi apoi a anunţat poliţia. Procurorul local nu a considerat că respectivul cetăţean a făcut ceva rău. Nici măcar nu a început urmărirea penală (a primit NUP, cum se zice pe la noi). E drept, în America, procurorii sînt la mîna electoratului. Respectivul magistrat o fi considerat că riscă să devină mult prea nepopular dacă pune sub acuzare un cetăţean care a acţionat împotriva unor hoţi.
Acum vreo doi ani, în Bucureşti, în plin centru, vizavi de locuinţa mea, o doamnă se întoarce de la serviciu. E tîrziu, e noapte. Trei domni o atacă, îi dau cîţiva pumni, îi smulg geanta, se urcă în maşină şi o iau la goană. Fiul doamnei, un tip relativ solid, la vreo 25 de ani, aude ţipetele maică-sii, se urcă în maşina lui şi porneşte după hoţi. La prima intersecţie, îi prinde din urmă şi le buşeşte maşina. Doi hoţi fug, al treilea, strivit de airbag, rămîne blocat (sechestrat?) în maşină. Îl prinde poliţia. După doi ani de procese, mai este prins încă unul dintre cei care fugiseră. Doamna a simţit apoi nevoia să angajeze bodyguarzi pentru o perioadă, să îi păzească locuinţa.”

Andrei Manolescu vorbeste despre o Viaţa la muncă pe care eu nu o cunosc: “Ei bine, în acea sală a autoservirii mă aflam împreună cu un coleg mai în vîrstă, care continua să lucreze, deşi, în mod oficial, ieşise la pensie. Povesteam diverse lucruri în zumzetul cantinei. La un moment dat, el s-a oprit la jumătatea frazei zărind ceva peste umărul meu. „O vezi pe doamna aceea de la coadă, cu bluză verde?“ – m-a întrebat. Era o cucoană cu părul alb, să fi avut spre 70 de ani. După ce s-a asigurat că am reperat-o şi eu, colegul a continuat: „A lucrat la secţia poloneză. Şi tot aşa mi-o amintesc, împingea tava pe masa aceea spre casa de marcat, exact în acelaşi loc. Ca şi cum ar fi fost ieri. Doar că nu era căruntă. Eu abia mă angajasem aici, era acum treizeci şi cinci de ani…“."

35 de ani ? Dumnezeule …eu nu am mai mult de 5 ani …in acelasi loc!

Si va las in compania selecta a ţinereii de minte

„– Adică de ce să trăiască omul o sută de ani? Nu se simte deloc nevoia. Uite cum a fost treaba. Cînd… Allah, să spunem, a împărţit viaţa, el le-a dat tuturor animalelor cîte cincizeci de ani, atît. Iar omul sosi ultimul şi lui Allah nu-i mai rămăseseră decît douăzeci şi cinci.
– Un sfert de secol, cum ar veni? întrebă Ahmadjan.
– Păi, da. Omul se supără: e prea puţin, zice! Allah îi spune: e destul. Omul: e prea puţin! Păi, atunci, zice, du-te singur de întreabă, poate că are cineva în plus şi ţi-i dă ţie. A plecat omul şi iată că întîlneşte un cal. «Ascultă, zice, n-am destulă viaţă. Dă-mi dintr-a ta.» «Bine, poftim. Ia douăzeci şi cinci.» S-a dus mai departe, îi iese înainte un cîine. «Ascultă, cîine, dă-mi din viaţa ta!» «N-ai decît să iei douăzeci şi cinci!» S-a dus mai departe. O maimuţă. A cerşit şi de la ea douăzeci şi cinci. S-a întors la Allah. Acela îi zice: «Treaba ta, tu ai hotărît. Primii douăzeci şi cinci de ani o să-i trăieşti omeneşte. Următorii douăzeci şi cinci vei munci ca un cal. Următorii douăzeci şi cinci o să latri ca un cîine. Iar ultimii douăzeci şi cinci te va batjocori lumea ca pe-o maimuţă…»“
(Alexandr Soljeniţîn, Pavilionul canceroşilor, traducere din limba rusă de Eugen Uricariu şi Maria Dinescu, Colecţiile „Cotidianul“, Editura Univers, 2009)