Andrei Plesu scrie exceptional despre memoria comunismului in Un nou prilej de gîlceavă: Muzeul Comunismului :

“Într-o emisiune a domnului Radu Moraru, reacţiile publice erau de natură să-mi confirme neliniştea: ieşea la lumină tot arsenalul de amnezii vesele, tocmai bune să alimenteze nostalgia. Era mai bine înainte, aveam bani de concediu şi de zugrăvit, s-au făcut blocuri, s-a făcut metrou etc. Cu acest tip de interlocutori nu se poate dialoga. Filozofia lor de viaţă, nevoile lor fundamentale, metabolismul lor sufletesc nu sînt sensibile la samavolniciile unei dictaturi şi nici la beneficiile (oricît de costisitoare) ale unui sistem democratic. Tot ce s-ar putea face, pentru a le reîmprospăta memoria, ar fi să li se organizeze o rezervaţie în care să trăiască două-trei luni în condiţiile anilor ’80. Sau să fie mutaţi în Coreea de Nord.”

Gabriel Giurgiu incearc sa convinga ( in Cui nu-i plac OMG-urile ) ca acestea nu sunt periculoase :”Se ia o tulpină de soia (un exemplu luat nu tocmai la întîmplare), se citeşte codul său genetic, se modifică o anumită secvenţă, iar planta nou obţinută (tot soia) este mai rezistentă la insecte, buruieni sau secetă. Se poate obţine o asemenea modificare prin selecţie îndelungată, preţ de mai multe zeci de generaţii de plante încrucişate controlat. Ar dura foarte mult şi ar costa enorm. Prin încrucişări repetate şi controlate s-au obţinut vaca Holstein, cîinele caniche sau porcul domestic. Să nu uit lipiţanii, găinile de ouă sau Frumosul de Voineşti (ăsta e un măr!). Tot astfel au apărut grîul de panificaţie (foarte departe de soiul sălbatic de acum 10.000 de ani), oaia ţurcană sau lalelele olandeze de un milion de feluri. Fără obsesia întru productivitate a zeci de generaţii de agriculturi din toate ţările lumii, planeta nu ar fi putut hrăni atîtea miliarde de oameni în ziua de azi. Diferenţa între procedeul „natural“ şi cel „genetic“ constă numai în viteză. Atît. Rezultatul este acelaşi: un soi mai productiv, mai performant, mai rezistent, obţinut strict din „materialul clientului“, adică planta pe care ne-a dat-o Dumnezeu (sau, pentru atei, Natura). ”

Totusi , nu cred ca modificarea secventei cu ADN de animal( sobolan, de exemplu) ar fi fost obtinut de catre natura  – sau de catre om – prin incrucisari repetate. Iar efectul acelor modificari nu stiu cit este de studiat….Pe cind, in cazul incrucisarilo mentionate de GG, omul si rezultatul incrucisarilor s-au adaptat reciproc timp de generatii …

Sever Voinescu anunta ca  Multiculti a murit! :”. Cameron spunea că e timpul ca toleranţa pasivă să fie înlocuită cu un liberalism musculos. Pe şleau, în ţara noastră, puteţi să rămîneţi în cadrul culturii voastre doar dacă nu atentaţi la cultura noastră. De pildă, Cameron a anunţat că acele organizaţii islamice care nu militează pentru drepturile femeilor, nu vor mai primi subvenţii guvernamentale. Furia liderilor musulmani britanici a fost inevitabilă. Cîteva zile mai tîrziu, într-un interviu pentru TF1, Nicolas Sarkozy a spus şi el că multiculturalismul este un eşec. „Am fost prea preocupaţi de identitatea imigrantului care vine într-o ţară şi deloc preocupaţi de identitatea ţării în care vine imigrantul.“ – spunea preşedintele francez. ”

Ce pot sa spun – par sa aiba dreptate…

Catalin Stefanescu m-a facut sa rid amar in Daddy, I’m Home!  :

<<Cu cîţiva ani în urmă, în Scoţia, am cunoscut un personaj excepţional. Un nigerian şcolit la instituţii de educaţie de mare soi din Anglia, excelent partener de dialog, la seminarul la care participam împreună, şi minunat tovarăş de explorat locuri cu beri cremoase, care întind noaptea pînă la ore mici. La un moment dat, în cel mai simplu mod cu putinţă, mi-a predat o lecţie despre postcolonialism, care poate înlocui, prin exemplaritatea ei, un lung şir de conferinţe, laolaltă cu un raft de cărţi aride. Îmi povestea despre neliniştile comunităţilor tradiţionale din cîteva importante oraşe britanice, unde numărul de locuitori de provenienţă africană începea să-l depăşească pe cel al populaţiei autohtone. Pe de o parte, împărtăşea din plin starea de spirit a locuitorilor tradiţionali ai unui spaţiu care se modifica galopant sub ochii lor. Le înţelegea îngrijorările şi circumspecţia cu care priveau spre viitor. Nu e foate uşor să accepţi o schimbare bruscă a regulilor jocului, într-un spaţiu în care predictibilitatea şi aşezarea în regulă fac parte din definiţia locului, de nişte sute bune de ani. Pe de altă parte, mi-a spus o poveste care, dincolo de hohotul de rîs pe care l-a produs, m-a cutremurat. Îmi spunea că, în fosta colonie britanică în care se născuse, atunci cînd erau la şcoala primară, şi mult după, tuturor copiilor li se spunea, zi de zi, că omul alb, englezul, e… Tata. Că de la omul alb, de la englez, vine educaţia. Tot de acolo vine prosperitatea. Şi tot de acolo vin credinţa în Dumnezeu şi încrederea în viitor. „Prin urmare…“ – mi-a zis – „…în momentul în care am ajuns la Londra, după ce am ieşit din aeroport, am deschis larg braţele şi am strigat, fericit: Tată! Am venit acasă!“>>

Daca va plac povestile spuse frumos, cititi Povestea lui Dincă Ţiganu şi alte poveşti

Iar Liliana Nicolae il contrazice pe Plesu (Şase luni concediu pentru stres):

<<Ninel, un bărbat robust şi plin de viaţă altădată, se simte la 44 de ani, ca un „hibrid“, adică pierdut între două lumi: comunismul – în care a crescut, şi capitalismul – în care nu-şi găseşte locul. „Bîjbîim între două lumi! Eu mă uit la vecinii mei de la ţară: pe vremuri, lumea era veselă, satul – înfloritor… nu era stresul de azi! Acum toţi sînt încrîncenaţi de zici că vine apocalipsa! Pe vremea lui Ceauşescu era stresul că nu-mi place să lucrez pe basculă. Nu-i nimic, mă duceam să lucrez pe Aro! Sau mă făceam strungar! Dar într-o săptămînă aveai unde să te duci. Acum… stăm acasă două generaţii: eu cu nevastă-mea şi băiatul cu nevasta. Stăm şi jucăm table că nu găsim de lucru. […] Eu, dacă aş avea un salariu decent, fi-miu la fel – să-mi permit două zile la mare, ca pe vremuri, cînd îmi luam prietenii cu maşinile, cu cortul, şi eram fericiţi! – m-aş de-stresa singur!“ >>