Motto-ul e inicitant, deoarece provine de la un autor favorit:
“Rolul cel mai important al bibliotecii este de a favoriza
descoperirea acelor cărţi de a căror existenţă nu ştiai, dar a căror
importanţă se dovedeşte pînă la urmă a fi capitală”. – UMBERTO ECO
In NATO Euforia Luca Niculescu radiografiaza precis:
“Reţeta de succes ar fi următoarea: la fel ca la sommet-ul francofoniei
de acum un an şi jumătate, cînd se organizează un eveniment major în
România, trebuie să vorbeşti despre chestiunile colatarele, dar să
eviţi problema de fond.”
si comenteaza un pic ironic
“Orice dezbatere din presă trebuie să conţină însă şi întrebarea: „Ce va
cîştiga România de pe urma summit-ului?“. Nu ştiu ce va obţine România
(dacă te uiţi la Letonia, care a găzduit reuniunea de acum doi ani,
vezi că nu a devenit o nouă stea pe firmamentul politicii
internaţionale), în schimb, sînt unii români care vor avea de cîştigat:
e vorba de patronii de hoteluri şi restaurante, care vor fi ocupaţi
pînă peste poate şi de cei care pleacă în vacanţă din Bucureşti pentru
cîteva zile. Să sperăm că vor avea vreme frumoasă.”
Magdalena Boiangiu este , ca de obicei, caustica in privinta viitorului, in Dacă povestea asta v-a plăcut…
“Unul dintre cei proaspăt aleşi în Parlamentul Saxoniei Inferioare a
afirmat la un post de televiziune că Stasi a luptat cu succes împotriva
«forţelor reacţionare» şi că Zidul Berlinului nu a fost construit ca să
oprească hemoragia spre Vest a locuitorilor din Est, ci pentru a-i ţine
pe occidentali departe de Germania de Est. După aceste afirmaţii a fost
nevoit să demisioneze“ (Washington Post). Mai trăiesc încă oamenii care
ştiu cum a fost cu Zidul. Dar e limpede cum va arăta propaganda
comunistă peste zece-douăzeci de ani.”
Interesanta cartea Viata si faptele lui Ilie Cazane , comentata de Marius Chivu in Anchetă despre suflet , dar de ce seamana atit de bine cu G.G.Marquez , Un veac de singuratate?
Un articol superb, dar care incepe greoi al lui Radu Cosasu, Religia relei-credinţe. Merita citit!
Cristian Ghinea despre Bucătarul chinez inamovibil
“Fang Ning, analist politic la Academia Chineză de Ştiinţe Sociale,
spune că oricum publicul din democraţiile clasice nu prea îşi
controlează conducătorii, doar îi schimbă din cînd în cînd.
Conducătorii care vor totuşi să consulte poporul organizează
referendumuri, sondaje sau aşa-numitele „jurii cetăţeneşti“. Aşa că,
spune Ning, poporul în Vest este un fel de client de restaurant cu
meniu fix, care poate să aleagă cine este bucătarul, dar nu poate să
aleagă ce fel de mîncare va degusta. De cealaltă parte, în democraţia
chinezească, clienţii restaurantului au parte mereu de acelaşi bucătar
– Partidul Comunist –, dar felurile de mîncare, respectiv politicile,
pot fi alese din meniu. […]Date fiind ultimele evenimente, îmi imaginez răutăcios un grup de
tibetani strînşi la întîmplare de pe străzi, puşi să discute cu nişte
experţi în tortură şi apoi rugaţi politicos să voteze ce metodă
preferă.”
Si, in sfirsit, despre conducere ,in Viitorul preşedinte american :
“Psihologii au descoperit că un lider prea categoric înrăutăţeşte
relaţiile cu cei din jur, dar prea puţină hotărîre limitează
posibilitatea de atingere a unui scop. În cuvintele managerului Jeff
Immelt: „Cînd conduci General Electric, e nevoie să zici cam de 7-12
ori pe an «faci exact cum îţi spun». Dacă spui de 18 ori, te părăsesc
oamenii cei mai competenţi. Dacă spui doar de trei ori, compania se
prăbuşeşte“.”