Andrei Plesu scrie despre Un film antipatic… – am pierdut ocazia, dar poate il vad altadata.
Mircea Vasilescu are un articol despre statistici in România fără români : << Dacă 93% dintre ai noştri sînt atît de mîndri de românismul lor, de ce vreo 73% le-ar recomanda tinerilor să plece din ţară? N-ar fi mai adecvat cu condiţia lor de români să le spună tinerilor ceva de genul (improvizez simplist, desigur) „dragi copii, avem o ţărişoară, momentan sîntem nemulţumiţi de ea, dar şi voi sînteţi tot români, hai să ne apucăm de treabă şi o dregem noi cumva…“.>>
Gabriel Giurgiu are un stil savuros despre UE in Scandal în urbe << A amintit ferm, tuturor, că el este primarul, că urbea are obiective comune şi că el se va ocupa de ele, că d-aia e plătit. Cred că ne-a luat pe toţi prin surprindere. Deocamdată, nici o reacţie. Om vedea ce-o mai fi. În urbea noastră nu există plictiseală decît pentru cei care nu sînt atenţi.>>
Iar Ovidiu Nahoi ne reaminteste (Cine mai e și acest Bruxelles? ) ca toti suntem : <<De exemplu, atunci cînd s-a imaginat sistemul guvernanţei economice, cînd statele s-au obligat să prezinte Comisiei Europene cifrele bugetelor şi situaţia lor financiară, pentru a se preveni derapaje de tip Grecia, a fost pentru că, în Consiliu, liderii guvernelor statelor membre au căzut de acord. Parlamentul doar a aprobat ideea, iar Comisia este chemată să o aplice. Că unii dintre acei lideri politici una spun în clădirea Justus Lipsius (Justus Lipsius, 1547-1606, filozof şi savant umanist, profesor la universităţile din Leuven, Leiden şi Jena, născut în provincia Brabant, aproape de Bruxelles) de la Bruxelles, unde îşi ţin şedinţele, şi alta în capitalele ţărilor lor, pentru a face frumos în faţa partidelor populiste, e o altă discuţie. Dar nu „Bruxelles-ul“ le impune renunţarea la părţi din suveranitate, aşa cum încearcă ei să se victimizeze în faţa unei părţi ingorante a electoratului. Ci ei înşişi sînt de acord cu asta, cînd se întîlnesc în Bruxelles! >>
Sever Voinescu ne face un sumar despre cum ii vedem noi pe ceilalti in Despre alții .
Radu Cosasu ne face un sumar al banucrilor evreiesti După 5772 de ani : <<În ziua de Iom Kipur, atunci cînd cei care s-au certat tot anul trebuie să se împace, Moşe se apropie de Samuel şi îi şopteşte: „Îţi doresc tot ceea ce-mi doreşti tu mie!“. La care, Samuel îi răspunde: „Iar începi?“. >>
Cristian Ghinea se ocupa si el de statistici -dar din UE (Și cine să mai tranșeze porcul la abator?) : <<Şi totuşi, mie îmi dă cu virgulă. În America asta, unde există 14 milioane de şomeri, există tot cam atîţia imigranţi ilegali. Iar ăştia vin de obicei să muncească, pentru că acolo găsesc locuri de muncă mai bine plătite decît la ei acasă. La fel cu Spania – 800.000 de români sînt deja acolo şi cei mai mulţi muncesc. În acelaşi timp, tinerii spanioli stau cu milioanele la părinţi pentru că nu au unde să muncească. Unde e problema? Cum de au reuşit românii să fure atît de multe locuri de muncă de la spaniolii care, oricum o iei, sînt mai bine adaptaţi la ţara lor decît nişte est-europeni, cei mai mulţi de prin satele României unde e lucru rar să faci liceul? Cred că aici e cheia: joburi sînt, dar de genul pe care numai românii în Spania şi mexicanii în America îl vor. […] Pur şi simplu, societăţile astea sofisticate s-au ridicat promiţînd prea mult tinerilor lor: educaţi-vă, educaţi-vă, educaţi-vă, liceul e acum ce era gimnaziul acum 40 de ani, masterul e acum ce era licenţa în urmă cu 20 de ani, doctoratul este noul master. Munca fizică a fost stigmatizată, e pentru alţii. Noi şi noi aptitudini educaţionale adăugate în masă. Cohortele de masteranzi trebuie totuşi să mănînce. Dar cine să mai tranşeze porcul la abator? Românii. Mexicanii. Un cititor al The Economist are la comentarii cîteva sfaturi pentru tineri: 1) Găseşte ceva ce-ţi place în viaţă; 2) La care eşti bun; 3) Pentru care cineva te va plăti. Uşor de zis, greu de făcut. Astea trei condiţii vin de obicei în perechi de cîte două, aproape niciodată toate trei.>>